Stefan Darabus este director regional pentru Europa Centrala si de Sud al organizatiei Hope and Homes for Children. Dincolo de profesie, e un partener si un tata implicat in viata de familie, fiind mandru de sotia sa, Reka, si de cei patru copii ai lor. Este absolvent de Filologie al Universitatii „Babes-Bolyai“, Cluj-Napoca, detine titlul de doctor in Teoria Literaturii, obtinut la aceeasi universitate, a finalizat un MBA in Management Organizational la The Open University Business School din Marea Britanie si este absolvent al programului de Business Coaching din cadrul The Business Coaching Academy, Marea Britanie.
Unul dintre ONG-urile cele mai importante din tara noastra este Hope and Homes for Children (HHC). Care este istoria si misiunea HHC in Romania?
In timpul razboiului din Bosnia-Hertegovina, colonelul Mark Cook a intrat la un moment dat in subsolul unei cladiri bombardate. Acolo erau adapostiti niste copii si ingrijitoarele lor. Acea cladire era un orfelinat. Mark le-a spus atunci ca se va intoarce dupa razboi, sa le reconstruiasca orfelinatul. Ceea ce a si facut. Asa a aparut, in 1994, Hope and Homes for Children. Astazi, 25 de ani mai tarziu, misiunea organizatiei noastre e sa eradicam institutionalizarea ca forma de asa-zisa „protectie“ a copilului – pentru ca in anii ’90 doar in Romania erau peste 100.000 de copii in orfelinate. Acum, dupa 22 de ani de cand scoatem copii din institutii, au mai ramas aproape 7.000.
Ce este, mai exact, „cosmarul institutionalizarii“ si ce efecte are asupra sufletului uman?
Institutionalizarea reprezinta tot ce e mai crunt pentru un copil: absenta iubirii parintesti, lipsa familiei si privarea de afectiune. Inca din 1963, cehul Milos Vacek a facut un film documentar despre efectele institutionalizarii asupra copiilor, dar prea putini au vrut sa inteleaga ca institutionalizarea traumatizeaza ireversibil copiii, condamnandu-i la o viata de inadecvare, suferinta si alienare, din cauza abuzurilor complexe pe care le induce.
Institutionalizarea inseamna sa faci copiii sa traiasca un cosmar. Cum altfel se poate defini absenta iubirii, a atasamentului pentru copii? Orfelinatul asta inseamna: ghetoizare, izolare, crestere in turma, in regim de lagar, de cazarma, unde nu insemni nimic pentru nimeni, esti un simplu individ intr-o masa de indivizi. Si asta, nu din vina ingrijitorilor, ci pur si simplu pentru ca asa e sistemul: nu e loc si nici timp sa asculti copiii, sa-i auzi, sa le acorzi timp, sa-i privesti, nicidecum sa-i mangai.
Ce efecte are institutionalizarea asupra sufletului unui copil? Greu de descris in cuvinte si prea multe ca sa le enumeram aici. Asa ca voi aminti doar cateva:
Lipsa unei figuri parentale duce la absenta afectiunii. Pentru un copil (indraznesc sa spun ca si pentru un adult!), afectiunea are un rol fenomenal: dincolo de rolul de linistire, de regasire, de reprezentare a identitatii, se gaseste rolul neuronal, de interconectare a sinapselor din lobii frontali si neocortex. Fara afectiune, fara mangaiere, fara imbratisari si contact vizual, copiii sunt privati de fundamentul, de structura de rezistenta a formarii lor identitare. E ca si cum nu s-ar conecta circuitele esentiale pentru formarea noastra ca oameni intregi. Copiii privati de afectiune, de atasament, copiii institutionalizati, lipsiti de atentie individuala si de apartenenta, raman incompleti, angoasati, suferinzi. De multe ori imi imaginez sufletul lor ca pictura aceea a lui Edvard Munch, „Tipatul“, in care e reprezentata o fiinta care urla cu disperare. Urletul lor interior ramane acolo pentru totdeauna si, de cele mai multe ori, e nevazut si neauzit de cei din jur. Copiii institutionalizati nu apartin, le sunt cumva straini tuturor, sunt mereu in plus, asemeni unui organ extirpat si care vrea cu disperare sa ramana ca parte a unui trup in care nu-si mai are locul. Stima de sine e la pamant, iar increderea in sine nu exista.
Care este privilegiul copiilor ce cresc alaturi de familia lor si ce anume le lipseste cel mai tare copiilor institutionalizati?
Caramizile cu care cladim, oarecum inconstient, structura copiilor ce vor deveni adulti sunt plamadite din iubire, din comunicare, din constientizarea unicitatii lor. Cand un parinte sau un bunic ii spune unui copil ca are ochi frumosi sau ca are un zambet frumos, cand un tata isi imbratiseaza copilul care plange, cand o mama isi mangaie fiul care e bolnav se intampla mult mai mult in chimia fiintei, decat putem noi sa ne imaginam: copiii capata reprezentare de sine, siguranta, sprijin, sunt validati – si aceasta iubire parinteasca, familia, cu tot ce inseamna ea, intregeste copilul si-l pregateste sa faca fata vietii. Privilegiul copiilor care cresc alaturi de familia lor e chiar mediul pe care-l ofera familia, lucru pe care de atatea ori nici macar nu-l realizam. E ca atunci cand iti rupi piciorul si, dintr-odata, iti dai seama ce bine e cand esti sanatos. De multe ori, luam de-a gata sanatatea, asa cum luam de-a gata si familia in care crestem. Daca familia e un mediu sanatos, atunci e singurul lucru de care copilul are cu adevarat nevoie, pentru ca acolo primeste dragoste, iar dragostea familiala e ca apa si aerul. Aici invata ca e special, aici afla raspunsuri la intrebarile despre lume, isi testeaza limitele, primeste siguranta si curaj sa faca fata vietii, cu suisurile si coborasurile ei.
Copiii care cresc in familie primesc, in timp, un scut protector invizibil, tesut din iubire, apreciere, intelegere, validare si apartenenta, pe care cei institutionalizati nici macar nu si-l pot imagina.
Ce le lipseste cel mai tare copiilor institutionalizati? Iubirea. E abuzul fundamental la care sunt supusi: privarea de afectiune si atasament. De aici, cercul nu se va mai inchide niciodata pentru ei. Si cu cat sunt institutionalizati de la o varsta mai frageda, cu atat mai cumplite sunt efectele institutionalizarii asupra dezvoltarii lor si cu atat mai dificil vor fi acestea de depasit (daca vor fi depasite vreodata). Cele mai recente studii si cercetari au demonstrat cum creierul copiilor institutionalizati ramane mai mic, mai putin dezvoltat cu aproximativ 7%, decat al celor crescuti in familie. Iar aceasta e doar o consecinta masurabila, doar particica aceea care se vede a aisbergului. Autismul institutional e un simptom des intalnit, as spune pandemic, printre copiii supusi la trauma institutionalizarii si se descrie prin autoizolare, gesturi repetitive, obsedante, autoagresivitate (care inseamna doar nevoia crunta de stimulare si de atingere, tradusa prin autostimulare agresiva). Iar abuzul sexual, fizic, mental si prin neglijenta explodeaza in cazul celor institutionalizati.
Integral pe paginadepsihologie.ro