Dilema: ce este Sighetul, sat sau oras?

Reclame home 2
Reclame home 2
Reclame home 2
Reclame home 2
Reclame home 2

Textul de mai jos se adreseaza numai sighetenilor care se considera oraseni get-beget.

In materialul de fata, taran si sat (fara ghilimele) inseamna ceva bun, onorabil si demn de respect, in timp ce „taranul” mutat la oras apreciez ca este rupt de matca, debusolat, cu o scara a valorilor pierduta sau cu fusteii inversati, fiind, in multe cazuri (nu in toate, avem nenumarate exemple pozitive) cam prost crescut, badaran si fara respect fata de regulile scrise ori nescrise ale societatii urbane. Pe de alta parte, da, stiu o multime de oraseni cu vechime care se comporta oribil, nu au cei sapte ani de acasa si fac orasul de ras, insa ei reprezinta mahalaua si nu centrul…

Deci, ce reprezinta Sighetul? Acesta este un oras cu o istorie bogata, din care insa au mai ramas putine vestigii doveditoare, in care inima istorica a a ramas una realmente urbana, el fiind, pana destul de recent, un oras adevarat, locuit de catre cetateni cu mentalitati europene.

In acelasi timp, trebuie constientizat ca localitatea a avut periferii rurale inca din vremurile de demult, acolo unde taranii cultivau pamantul si cresteau animalele necesare orasului, fenomen care a persistat pana azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind in plus inconjurata de sate – adevarate bastioane ale ruralului, reprezentand inima celei mai traditionale regiuni a Europei.

Intr-adevar, intr-un asemenea context geo-social, identitatea asezarii poate crea confuzii.

Apoi, in perioada comunista, localitatea a devenit o „citadela” industriala, practic o imensa fabrica-dormitor cu putine facilitati urbane, iar dupa evenimentele din 1989 a intrat intr-o perioada oscilanta, azi parand a fi mai degraba un „sat” imens (ori, mai degraba, o mahala).

De prin anul 2008 incoace, primarul Sighetului (indiferent cum s-o numi el), se imbraca taraneste de cate ori are ocazia. Si el, si nevasta, si copiii. Si mai mesteca si cu polonicul in gulas sau mamaliga, in fata camerelor de luat vederi. Desi nu este taran autentic, care stie sa altoiasca un pom, sa bata coasa, sa mulga vaca sau sa horeasca cu un simt nativ, el se incapataneaza sa o faca pe taranul.

Iar dupa primar, se iau si ceilalti: unii consilieri si functionari locali imbraca „camesa” traditionala la festivaluri ori in delegatiile in strainatate (i-ati putut vedea, nu demult, in Italia). Ca si cum ar fi fost trimisi din partea „satului” Sighet, nu din cea a municipalitatii.

Ce nu inteleg eu este de ce alesii din aceasta categorie se incapataneaza sa reprezinte Sighetul, in loc sa-si ia buletin de Calinesti sau de Ieud. Au vazut ei, oare, cum arata si cum se comporta primarii si consilierii din orase precum Ravensburg, Trnava, Avila, Agen, Salisbury sau Siena? Poate ca ar trebui sa se inspire de acolo… Altfel zis, si Sibiul are periferii rurale, este marginit de sate traditionale sasesti sau romanesti (Marginimea) si are un Muzeu al Satului exceptional, dar n-am vazut ca primarul si consilierii sibieni sa se dea drept tarani…

„Cat ii Maramuresu’/ Nu i sat ca Sighetu”

Casa de Cultura si Scoala de Arta din cadrul Centrului Cultural municipal, unde ne-am astepta sa se promoveze mai intai cultura urbana si apoi pe cea rurala, au dat-o aproape total pe „traditii”, cu exceptia dansului de societate, a claselor de pictura-grafica, pian-orga si chitara-tobe-canto. In rest, cultura subventionata din bugetul venerabilului municipiu inseamna zgardane, taragot-saxofon, cetera, zongura, hore si invartite. Sigur, ansamblul „Mara” este deja un brand al acestui Sighet in care majoritatea locuitorilor se trag de la tara, dar… Nimeni n-a mai pus in scena de ceva vreme vreo piesa de teatru, iar despre fanfara orasului si orchestra semi-simfonica auzim doar povesti vechi de ani de zile. Mai are rost sa vorbim despre balet ori despre realizarea dantelelor?!

Muzeul Maramuresului se bazeaza intr-o proportie covarsitoare pe „traditii” si pe notorietatea Muzeului Satului, in afara unor activitati specifice de la Casa Elie Wiesel, sectiile de Istorie si de Stiintele Naturii si a organizarii catorva expozitii de arta pe an. Elementele de istoria artei si de evolutie a habitatului urban, aspectele de civilizatie si cultura maghiara sau germana ale fostei colonii regale cu 700 de ani de istorie in spate, par sa nu starneasca interesul acestei institutii. Iar singurele carti de istorie si civilizatie a Sighetului de pana acum au fost scrise de catre cercetatori independenti, neafiliati la vreo institutie publica municipala.

Cele mai importante festivaluri si concerte sustinute financiar de administratia locala fac parte tot din categoria „rural”: „Paste traditional in Muzeul Satului”, Festivalul traditional pentru copii „Am fo s-om fi”, Festivalul de Datini de Iarna etc. Pana si de Ziua Orasului ori la Festivalul de Poezie, sunt pusi sa performeze pe scena cantareti populari, ca la „Fii Satului” de la tara…

Sigur, anumite asociatii culturale organizeaza concerte, spectacole, vernisaje si lansari de carte, insa aceste bine-venite initiative private nu pot substitui letargia institutiilor publice.

Pe de alta parte, municipalitatea a luptat serios sa inchida anul trecut cea mai importanta Scoala gimnaziala de Muzica si Arte Plastice din nordul Romaniei (gratuita, nu cu taxe, precum Scoala de Arta a Centrului Cultural si specializata pe muzica culta, nu populara!), motivand ca Sighetului ii ajung scolile pe care le are. Primarul a mai incercat sa scape si de Casa Elie Wiesel, apeland la pretexte false. Tot anul trecut au plecat dintre noi trei importanti oameni de cultura si arta eminamente urbana, care nu au fost insa inlocuiti de nimeni: Ioan J. Popescu, Monica Chifor si Caius Lugojan. Si asa, mahalaua a mai castigat ceva teren…

Oamenii de litere si practicantii artelor culte din urbe duc o viata grea, numarul iubitorilor de cultura si piata de arta restrangandu-se pe an ce trece, chiar daca, laudabil, Primaria a acceptat sa expuna in sediul propriu lucrari realizate de majoritatea artistilor locali. Grav este insa faptul ca Sighetul nu are, precum alte orase, un program anual, transparent si cinstit, de finantare publica a proiectelor independente culturale si artistice.
Iesind din domeniul cultural, observam ca orasenii veritabili, cei care au cel putin doua-trei generatii de urbanitate

In spate si o educatie medie sau peste medie, dispar pe zi ce trece, ei fiind inlocuiti cu sateni cu bani reveniti de la munca din strainatate, care vor sa devina „domni” peste noapte, fara a mai pierde vremea cu scolile adevarate si cu bunele maniere.

   „Taranii” cu buletin de oras

Ei sunt cei care dau trendul de transformare a orasului intr-un mare „sat”/mahala, in care sa se simta „acasa”. Unii dintre acestia, mutati pe selecta (candva) strada M. Eminescu au cerut sa le fie taiati copacii din fata caselor, ca ii deranjeaza! Ei au de fapt oroare de spatiile verzi de care au fost inconjurati in copilarie, de iarba pe care era musai sa o coseasca, de copacii pe care erau obligati sa-i curete primavara, preferand acum, ajunsi liberi si cu bani, betonul… Si nimeni nu le spune ca sunt penibili!

La „kilometrul 0”, pe pietonala C. Coposu din fata Memorialului – cel mai vizitat muzeu din nordul Romaniei (desi nu vinde deloc „traditii”!), mesteri populari (unii dintre ei cu buletin de Sighet…) vand, la tarabe de lemn pseudo-traditionale, costume, icoane, fuse, sculpturi in lemn si alte elemente de arta si artizanat rural, nicidecum piese de arta culta…

Biroul de urbanism al Primariei inchide ochii la toate mutilarile aduse putinelor monumente istorice reprezentative pentru oras, ridicate in sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a  arhitecturii pastrate, de cand dateaza aproape toate cladirile cu care se mandresc sighetenii. Oraseni, atat din cei cu radacini vechi cat si proaspetii instalati, se lupta sa „rada” stucaturile imperiale de pe vechile fatade, sa inlocuiasca vechile si impozantele porti si ferestre de lemn cu altele din PVC si sa innabuseasca totul cu uratele placi de polistiren expandat… Si nimeni din conducerea orasului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute..

Trebuie subliniat ca ruralizarea Sighetului nu a inceput de ieri, de azi, ci are radacini mai vechi. Inceputul l-a facut administratia de dupa 1920, care a determinat plecarea multor maghiari in Ungaria si care a dat liber mutarii taranilor in oras. Dupa 1950-1960 a avut loc marele soc, odata cu decimarea comunitatii evreiesti si cu deschiderea fabricilor, ceea ce a dus la mutatii demografice cum n-au mai existat vreodata.

Doar in anii 1960-70, in nou construitele blocuri de locuinte din Sighet s-au mutat cca 10 mii de fosti tarani deveniti, peste noapte, lucratori in industrie, orasul devenind locuit in majoritate de catre persoane cu origini rurale. Sporul natural modest al comunitatii maghiare, cumulat cu emigrarea multor membri ai acesteia a dus ca, dupa 1990, numarul lor sa scada la aproape jumatate.

Apoi, mai ales dupa 2007, au inceput sa apara tinerii din mediul rural, trecuti (fie ei insisi, fie parintii lor) prin frustrarile din Occidentul unde au economisit suficient incat sa-si doreasca conditii de viata mai bune decat prin satele lor. Doar la Sighet exista, de bine-de rau, un spital, cabinete medicale si stomatologice, o extensie universitara, licee, scoli generale, gradinite si crese, cluburi sportive, cluburi si restaurante, servicii de fitness si intretinere corporala, asfalt, apa, canal, internet si gaze naturale. Deci, fata de conditiile din satele de pe Mara-Iza, e ceva!
Ce avem, asadar, azi? Condus de edili mai degraba rurali, intotdeauna „populari”, dar mai niciodata cu adevarat urbani, Sighetul Marmatiei a abandonat lupta cautarii propriei identitati, rezumandu-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din Romania”. Nou-venitii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunandu-si modul lor de gandire, exprimare si comportament. Raul se invata mai usor decat binele.

Si ce daca? Pai conteaza enorm, caci nimeni nu va veni vreodata la Sighet ca intr-un mare sat traditonal, cautand ferma cu vaci, porci si gaini in batatura pe care o va gasi de altfel in satele invecinate, ci se va astepta ca aici sa descopere o urbe post-medievala cu cladiri istorice pe care sa le poata vizita fara sa-i cada tavanele in cap si unde sa aiba parte de facilitatile pe care le ofera un oras adevarat, chiar daca e situat la frontiera civilizatiei urbane: hoteluri cu piscine, aer conditionat peste tot si lifturi pana la ultimul etaj, restaurante cu muzica live, nu numai traditionala, ci si central-europeana (inclusiv ceardasuri si klezmer) cinematografe, galerii de arta, poate si un teatru. Investitorii straini cauta orasele pentru a deschide acolo parcuri industriale IT si nu gatere ori uzine de prelucrare primara a lemnului, precum in comune…

Ori, adevarul arata putin diferit, nu? Ia faceti voi o plimbare de seara prin Piata Libertatii si curtile acesteia, ca sa intelegeti la ce ma refer…

Sau, gresesc eu si va simtiti cumva ca intr-un oras istoric din Uniunea Europeana a anului 2018?! Daca e asa, imi cer scuze!

In incheiere, iata un fragment, de actualitate, din jurnalul unui arhitect din 1988:

Intre 1967-1982 populatia urbana a crescut de la 6 la 12 milioane… smulsi din obiceiurile si din traditiile satului, deveniti dominanti ca numar, ca lipsa de cultura si civilizatie, in toate orasele Romaniei. Prezenta lor de indivizi nepregatiti sa devina oraseni peste noapte, needucati, badarani, necizelati, a pocit fata oraselor Romaniei, a degradat si a coborat nivelul de civilizatie urbana romaneasca la nivel de promiscuitate si vulgaritate.

O actiune de „urbanizare” fortata ca la noi a dus la consecinte catastrofale asupra nivelului de viata sociala, coborand la nivel de mahala, de inlocuire a culturii, a comportamentului civilizat cu badarania, mitocania, injuraturile, scuipaturile pe unde apuca, fumatul in lifturi, statul cu palaria sau cu caciula in cap in institutii, nepolitetea, murdaria, completa lipsa de simt civic, lipsa de respect pentru spatiul public etc. etc. De aceea, sute de mii de oameni de cea mai buna conditie din toate orasele tarii, de cele mai felurite meserii si varste, au parasit definitiv minunata si altadata binecuvantata noastra Romanie.

De aceea aproape ca te rusinezi sa te porti civilizat cand esti coplesit si sufocat de mitocanimea devenita predominanta in societatea romaneasca… cei ce ne conduc nu schiteaza nici cele mai anemice gesturi pentru ridicarea adevarata a gradului de civilizatie al tarii, pentru ca si ei insisi sunt complet lipsiti de cultura, agramati, ascunzandu-si in masinile lor negre ruptura totala fata de popor. Cum sa faci civilizatie cand tu insuti esti ultimul dintre inculti… familia nu ti-a transmis nimic… apoi ai trecut peste toate treptele civilizatiei si culturii si dintr-o data te-ai trezit sus de tot?”

(G. Leahu, „Arhitect in epoca de aur”, Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2013, p. 181-182)

© Teofil Ivanciuc, aprilie 2018

Reclame home 1
Data curenta: ’19/08/2019’

Related posts

5 Comments

  1. mihaela recalo

    Eu cred ca nu aveti dreptu sa jigniti pe nimeni fiecare are dereptu sa traiasca cum vrea degeaba vorbiti de rau sighetu si partile maramuresului dar nu exista in nici o zona asa oameni buni si primitori din cauza invidiei vorbiti asa dar nu uitati sa fiti oameni degeaba ati crescut in orase mai mari daca nu aveti cei 7 ani de acasa

    Reply

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *