EDITORIAL: Dependenta de internet – boala majora a secolului XXI, partea I

Cei din generatia mea au avut o viata interesanta si inedita. Copil fiind am prins perioada cand in satul bunicii inca nu era electricitate. Lumea se culca la lumina lampii si se trezea in zori sa mearga la animale si mai apoi la CAP sa-si faca normele. Petrolul era scump si se folosea cu zgarcenie, lampa avea soclul de portelan, iar sticla curatata cu hartie de ziar era lunga si fragila. In grajd erau folosite felinare, pe strazi era bezna si doar la bufet mai era lumina dupa ora 9 seara.

Ca sa anuntam venirea in vacanta la bunici, mergeam la posta, cladire azi parasita, dadeam comanda si asteptam chiar si o ora. Odata chemati sa intram in cabina, auzeam pe fir… “Alo, Valea…Valea… legatura in Baia Mare…vorbiti”, glasul metalic si impersonal al centralistei fiind acoperit de clinchetul centralelor manuale si bagatul fiselor de contact. Printre paraituri si pocnete, dupa ore de asteptare reuseam intr-un final sa vorbim la sfatul popular.

Pe vremea aceea, functionarii erau altfel, mai deschisi si fara ifose. Le placea sa vorbeasca la telefon si se simteau importanti sa fie “ofiter de serviciu”. Il rugam pe cel de acolo sa o cheme pe bunica, a doua zi la ora 17, ca sa vorbim la telefonul cu manivela. De multe ori nici nu o mai chemau, cel de la sfat oferindu-se de buna voie sa ii transmita vestea, scrisa cu “chimicul” pe vreun capat de foaie cu patratele. Niciodata nu au uitat sa o faca. In schimb, cand sunau neamurile de la tara stiam ca e cineva bolnav sau a mai murit vreun membru al familiei.

Oamenii erau multumiti cu viata lor, asa cum era, caci se raportau la recentul razboi in care nemtii si mai apoi rusii prapadisera sate si au distrus destine. Pentru majoritatea taranilor pana si colectivizarea fortata era acceptabila, in speranta unor vremuri mai bune.

Cand ne-au instalat telefon acasa, dupa doi ani de asteptare, ne simteam speciali si importanti. In tot blocul mai aveau post telefonic doua familii, “toasu” de la “Regionala PCR” si doamna care era secretara la Securitate. Comunicarea devenise mai facila pentru ca nu mai mergeam la posta, ci apelam “interurbanu”. Vecinii, majoritatea veniti de la tara, veneau si ei cu rugamintea de a-i lasa sa dea un telefon la parinti. Oamenii comunicau si erau dispusi sa se ajute, fara sa astepte multumiri speciale sau alte beneficii.

Cand ne-am luat primul televizor, era un Rubin 102 sovietic, am crezut ca mai mult nu se poate. Programul era alb-negru, dar inca nu incepuse imbecilizarea poporului prin manipulare si propaganda. Erau stiri, sport, muzica, filme, dar lumea se uita la televizor doar seara sau duminica dupa masa, in rest parintii erau la munca, iar copiii la scoala si in fata blocului la batut mingea.

Primul notebook l-am luat in 1997, era un AT&T adus din State, cu un sistem de operare la zi, azi primitiv. Internetul era prin reteaua analogica si ca sa trimit un document word si 10 fotografii in Olanda dadeam “send” seara si verificam dimineata daca era mesajul plecat. Nici vorba de descarcat filme sau muzica, eventual ceva jocuri. Apoi, in doar cativa ani mediul virtual a explodat, omenirea indreptandu-se nu doar spre dezastrul natural al planetei, ci si spre transformarea si schimbarea noastra ca indivizi.

Dar despre unde am ajuns, cum ne-am schimbat si in ce masura tehnologia IT ne-a afectat, in mod constient sau inconstient viata, vom vorbi in episodul urmator. Cred ca e important sa realizam de unde am plecat si unde suntem, caci unde vom ajunge inca nu stim.

Acest mesaj nu este adresat tinerilor. Este pentru generatia matura care chiar daca nu a trait in ultimii 50 de ani, evolutia de la lampa cu petrol la iluminatul inteligent, de la telefonul cu manivela la smartphone, de la socializarea personala la comunicarea pe sms, facebook sau twitter, trebuie sa nu uite ca viata nu inseamna doar ultima generatie de gadgeturi si conexiunea broadband.

Inseamna disponibilitatea de a trece strada sa strangi mana vecinului tau si urarea de la multi ani, spusa bunicii sau mamei, intr-o vizita personala. Nu putem, de fapt nu avem voie sa ne traim viata cu telefonul in mana si ochii pe internet. Ce patetic suna…

SOMOGYI Attila

 

Related posts

2 Comments

  1. Misu

    Generatiile viitoare sunt produsul generatiilor de azi. Poate ca chiar acele “lipsuri” cu care am crescut ne duc la reactiile din ziua de azi. Asa cred eu.

    Reply
  2. Max

    Hai să nu idilizăm niște vremuri apuse, doar pentru că au apus. Pe funcționarii ăia – care acum zici că erau de treabă, „fără ifose” – de fapt, i-ai iertat și nu le mai porți pică, nu că erau chiar de treabă toți. Vezi că, fără să-ți dai seama, pledezi pentru o reîntoarcere la epoca de aur a imbecilizării, peste care, în articol treci cu atâta lejeritate. Sper să nu îți dorești să vină cineva să-ți ia internetul, considerând că „de fapt nu avem voie sa ne traim viata cu telefonul in mana si ochii pe internet”. Te somez să o lași mai moale, mai …soft, cu nuavemvoie ăsta, da, Attila? Avem voie să facem ce și cum vrem. De aici pornim.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *