In momentul in care scriu acest text mai sunt numai cateva ore pana la ora oficiala a Brexit-ului. In mod deliberat si oarecum neobisnuit pentru o seara de vineri mi-am facut cumparaturile devreme, m-am intors acasa si am tras „obloanele”.
Nu voi deschide nici televizorul, nici site-urile de stiri, ci voi termina de scris si ma voi apuca de gatit pentru cativa prieteni care vin mai tarziu in vizita. Impreuna am ales sa ignoram cu desavarsire momentul de cosmar al Brexit-ului, ca si cand nimic semnificativ nu s-ar intampla in Marea Britanie. Adevarul este insa ca toti ne simtim groaznic de neputinciosi si ca atmosfera in mediile in care fiecare dintre noi lucram este una mai degraba de priveghi. E drept ca Oxford a fost unul dintre orasele cele mai favorabile ramanerii Marii Britanii in Uniunea Europeana si deci sentimentul de tristete ori resemnare in fata unei realitati crude este coplesitor.
Prietenii mei britanici ma considera norocos fiindca am doua pasapoarte, dintre care cel romanesc atesta in continuare identitatea mea europeana, dar pentru mine acest fapt este doar o trista consolare pentru ca, in mod ironic, dupa ce am asteptat ani de zile, „exilat” in lumea postcomunista, ca Romania, tara mea natala, sa fie acceptata in UE, Marea Britanie, tara mea adoptiva, urandu-i-se cu binele, a decis sa plece de bunavoie din UE.
Spre deosebire de o buna parte a romanilor care traiesc in Marea Britanie, eu nu am venit aici silit de motive economice. Am venit la studii postuniversitare, iar ca masterand si, ulterior, doctorand o duceam probabil mai prost decat o dusesem in Bucuresti si, desi la inceput nu am fost entuziasmat de noua mea casa, in mai putin de un an stiam ca nu pot trai in alta parte. Aici am trait libertatea de a fi eu insumi, aici am inceput o noua viata si in plan personal, si in plan profesional, aici am devenit ceea ce nu as fi putut deveni in Romania, si macar pentru atat ii sunt profund recunoscator acestei tari, al carei cetatean si sunt de aproape un an.
Referendum-ul din 2016 – prostie crasa sau strigat de frustrare?
Totusi, fericirea pe care o traiam in bula academica a Cambridge-ului nu mi-a anulat nicio clipa simtul realitatii, mai ales ca, spre deosebire de colegii mei mai tineri, aveam ceva mai multa experienta de viata si pricepeam politica un pic mai bine decat ei. Era suficient sa iesi din Cambridge vreo 20 de kilometri ca sa intelegi ca pericolul Brexit-ului nu era o gogorita, asa cum se credea la universitate, ci era cat se poate de real.
De asemenea, era suficient sa-ti arunci ochii, daca nu pe sondajele de opinie, care in 2016 inaintea referendum-ului deveneau din ce in ce mai ingrijoratoare, macar pe comentariile cititorilor asupra acestui subiect in ziare si tabloide foarte populare in Marea Britanie. Dar cand viata ta inseamna exclusiv cercetare in biblioteca sau laborator, mers la conferinte, seminare la facultate, cine formale in colegiu, city break-uri in Europa, iar lecturile tale extra-academice se rezuma exclusiv la Guardian sau Independent, riscul de a deveni social si politic inept este urias.
De aceea colegii mei au fost loviti ca de un trasnet de vestea ca referendum-ul a trecut pe 23 iunie 2016. Urmarind inregistrarea progresiva a rezultatelor din acea noapte fatidica, am trait una dintre experientele cele mai urate din viata mea, mai ales ca anticipasem intrucatva rezultatul final, desi sperasem intr-o minune: dupa ce tanjisem, ca atatia romani, sa fac parte din UE, eram acum dat afara din UE chiar de catre cei alaturi de care alesesem sa traiesc.
Sentimentul de furie impotriva celor care au votat Brexit nu s-a atenuat nicidecum in ultimii trei ani si jumatate, iar furia aceasta provine din faptul ca o sleahta de politicieni gretosi si populisti au exploatat fie naivitatea, fie prostia crasa a unei parti insemnate a electoratului britanic, vanzandu-i iluzia suveranitatii si a independentei de un dusman inchipuit, care ii voia, chipurile, raul si-i trimitea pe cap imigranti est-europeni sa-i fure joburile si sa-l duca in sapa de lemn.
Nu e mai putin adevarat ca multi dintre votantii Brexit o duceau si o duc foarte prost, dar o duc prost nu din cauza UE, ci din cauza propriilor politicieni si mai cu seama a politicienilor conservatori, aflati la putere in ultimii zece ani, a caror grija nu este nicidecum bunastarea celor din paturile de jos ale societatii. Saracii si somerii din nordul Angliei sau din oraselele de pe coasta de sud-est, needucati, lipsiti de orice orizont si abandonati in bratele propriei neputinte, si-au folosit votul pentru a-si striga frustrarea, dar, abil manipulati de un Nigel Farage sau Boris Johnson, au identificat gresit dusmanul in UE si in imigrantii europeni care ar fi venit cu scopul nedeclarat de a se imbogati pe spatele britanicilor si de a le distruge acestora modul de viata traditional.
Dintr-o data ceea ce era, de bine de rau, pana in 2016, inacceptabil a devenit o virtute: a fi xenofob nu mai era ceva de rusine, ci un act patriotic, a ataca si a injura imigrantii pe strada sau in metrou nu mai era o faradelege, ci un act al libertatii de opinie. Fiindu-le marsav exploatate fricile primare ce au declansat, la randul lor, un rasism greu de negat, acesti oameni au votat crezand sincer ca Uniunea Europeana cu „stupida” ei libertate de miscare era inamicul suprem care se punea contra fericirii lor.
Brexitul – un purgatoriu necesar pentru o societate bolnava de nostalgie
Desigur, nu toti cei care au votat Brexit sunt prosti sau naivi, desi votul acestora a fost hotarator. Multi, daca nu chiar majoritatea votantilor Brexit, si-au dorit ruperea de UE pentru ca se cred speciali, pentru ca nu au suportat „rusinea” de a sta la aceeasi masa cu pulimea din fostele tari comuniste, pentru ca viseaza in continuare la gloria apusa a fostului Imperiu Britanic si-si cultiva in chip deliberat aceasta nostalgie a unor vremuri asa-zise de aur.
Astfel de sentimente, constiente la unii, inconstiente la altii, exista fara doar si poate pentru ca aceasta tara nu a acceptat sau procesat niciodata doliul destramarii fostului Imperiu: nu a existat, pana de curand, nicio discutie publica, in afara spatiului academic, a mostenirii imperiale si a bagajului / balastului pe care aceasta il presupune.
Incantati de Shakespeare, Newton si Regina Victoria, mandri nevoie mare de realizarile, altminteri incontestabile, ale democratiei britanice si indragostiti de lira sterlina, nostalgicii au crezut ca UE impiedica Marea Britanie sa se dezvolte si sa-si atinga potentialul maxim. Si acestia au crezut sincer in visul lor, dupa cum ceilalti au crezut sincer ca imigrantii europeni le fura joburile. De fapt, aceasta si este marea tragedie a Brexitului: ca este rezultatul unui onirism imbecil si toxic in acelasi timp, al unui un vis care pentru cei lucizi a devenit cosmar, dar din care ceilalti refuza sa se trezeasca.
Pentru a se trezi au nevoie si unii, si altii de purgatoriul Brexitului, au nevoie sa revina cu picioarele pe pamant si sa inceapa lungul proces terapeutic al eliberarii de complexul de superioritate nostalgica ce-i impiedica sa fie fericiti si-i imboldeste sa caute dusmani inchipuiti in Europa. Cand se vor fi trezit, eliberati in sfarsit de sub jugul „dictaturii” UE, vor avea sansa de a descoperi cine sunt cu adevarat, desi aceasta a dus la o fractura sociala pe care nu o vad vindecata prea curand.