Data de 15 ianuarie nu a fost aleasa intamplator ca Zi a Culturii Nationale. Ea reprezinta data nasterii celui care si-a pus amprenta asupra poeziei, filosofiei, gazetariei sau prozei romanesti (pentru a aminti doar cateva din domeniile in care a excelat). ZiarMM.ro ii dedica acest spatiu unuia dintre cei mai mari ziaristi romani, unul dintre cei care a pus bazele publicistice la noi.
Putini stiu ca pana lui Eminescu a fost una dintre cele mai acide, in acea vreme. El nu i-a crutat nici pe scriitorii romani, atunci cand nu a fost de acord cu unele dintre ideile acestora.
Mai jos, un articol semnat de Eminescu, in ziarul Timpul, in care critica in stilul sau caracteristic si, pe alocuri, chiar il ironizeaza, pe Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Crestomatia sau Analectele canonicului Cipariu (Blaj, 1858) coprind transcrieri exacte din vechi tiparituri romanesti.
Texturile cartilor bisericesti din suta a XVI-ea si a XVII-ea i-au servit invatatului filolog la compunerea gramaticei sale istorice, cunoscute sub titlul de Principie de limba. in fapta insa ideea fundamentala a autorului Principielor, de-a generaliza pronuntii marginite la o sama de tinuturi, de-a reintroduce in scriere rostirea veche, trebuia sa fie o incercare nu tocmai norocita Limba Principielor n-a fost. vorbita niciodata de un om, necum de o tara intreaga; ci, adunindu-se intr-un mozaic bucatele de elemente linguistice risipite in citesipatru partile Daciei s-a facut incercarea de-a reprezenta acest mozaic de piatra ca ceva viu si organic.
Tipariturile vechi mai aveau insa si alt defect. Fiind texte bisericesti traduse din greceste ori slavoneste, textul roman urma din cuvint in cuvint si virgula dupa virgula originalul, incit de sintaxa, deci de spiritul limbii romane, nu putea fi nici vorba macar.
Tot astfel se urmeaza astazi in scoalele evreiesti pentru copii mici, in cari acestia traduc, din cuvint in cuvint si-n acelas sir, originalul ebraic intr-o nemteasca de doua ori stricata — si fonetic si sintactic — din care cauza evreii, chiar cei mai civilizati, se cunosc in vorba prin guturalizarea semitica a limbei pe care o vorbesc si prin greseli de sintaxa ce SE pot reduce la obiceiul, contractat in copilarie, de-a rindui cuvinte germane dupa consecutiunea pe care o au cuvintele in biblia ebraica.
Ideea cumca vechile tiparituri sint departe de [a] avea importanta care li s-a dat de catre d. Cipariu si ca ele, fiind traduceri ad lieram din slavoneste si greceste, coprind si cuvinte slavonesti cu de prisos si o sintaxa cu totul straina a esprimat-o intii d. Cihac intr-o polemica cu d. Hasdeu, cind acest din urma imputase celui dentii ca nu le-ar fi citit.
Acum insa d. Hasdeu dezvolta si mai pre larg in prefata ideea lui Cihac, spuindu-ne ca „modeluri de neromanie ne intimpina la fiecare pas in orice veche tiparitura romana”, drept care dumnealui in colectia de fata ne da graiul viu al romanului din a doua jumatate a sutei a XVI-ea.
Acte oficiale sau particulare scrise in Romania dupa trebuinte locale si momentane de niste autori romani, oameni din popor, care nu stiau multa carte si scriau asa cum [se] vorbea in zilele lor in orasul sau chiar in satul in care traiau, vor avea o importanta dialectologica, aratind diferintele ce existau in acelasi timp, dar in locuri deosebite; fonetica, pentru ca scriitorii, lipsiti de cultura ortografica, se sileau a reda in scris pronuntia lor; sintactica, pentru ca espresiunea libera a cugetarii nu era impiedecata prin tirania vreunui text strain.
D. Hasdeu ne da seama in introducere despre mij loac ele ce le-a intrebuintat pentru a fi cit se poate de credincios in transcrierea texturilor.
Pentru a caracteriza importanta scrierii ne vom servi de o comparatie. Ceea ce exista intr-adevar nu este limba scrisa si vorbita de clasele culte, ci tocmai dialectele.
Desi noi nu avem dialecte in intelesul strict al cuvintului, totusi plantele reale ale graiului viu sint tocmai acele moduri de a vorbi din deosebitele parti ale romanimii intregi.
Aceste dialecte stau in acelasi raport cu limba scrisa ca si multimea concreta de fiinte organice de acelas fel, insa totusi deosebite intre ele, cu chipul zugravit intr-un atlante in care cauta a se rezuma toate semnele caracteristice ale speciei ca atare, lasindu-se la [o] parte ceea ce e individual sau accidental.
Limba culta a unui popor e asadar o abstractiune si o unealta artiticiala comparata cu dialectele vii si totdeuna in miscare a poporului. Indata ce se scrie limba incepe a se pietrifica.
Limba scrisa are ceva determinat, nemiscator, mort: dialectile produc cu asupra de masura formatiuni noua, cari citeodata trec in scriere, citeodata nu.
A aduna ramasitele graiului viu din documente private este deci o lucrare care da cel mai sigur material pentru o gramatica istorica a limbii.
Dar lucrarea nu este deplina fara cercetarea paralela a graiului actual.
Daca profesorii de limba latina si greaca de pe la liceele din tara ar avea umbra de cunostinte filologice, daca ar cunoaste metoda exacta de a transcrie diferitele pronuntii din partile deosebite alte tarii, lucrarea cea din urma s-ar putea face cu succes, dar un nivel mai inaltat al personalului didactic din scoalele secundare nu se poate astepta decit de la o noua lege a instructiei, care sa nu permita intrarea in corpul didactic secundar decit la invatati tineri.
Apoi atirna si mai mult inca de la curatirea facultatilor de litere si de stiinte de profesorii paraziti, cari nu stiu nimic.
Exemple citi peri-n cap. Astfel de ex. faimosul Vizanti de la Iasi sustine pina in ziua de astazi in prelegerile sale autenticitatea cronicei lui Hurul si un alt lefegiu de la Iasi, anume Leonardescu, profesor de filozofie, a publicat o brosura in care-l numeste pe Schopenhauer materialist, iar numele lui Kant il scrie cu u scurt la sfirsit (Kantu).
Sa mai pomenim pe vestitul Pseudo-Ureche si pe altii? Destul ca elevii unor asemenea profesori isi pierd vremea in zadar si niciodata nu va iesi din ei un personal ca lumea care, prin analiza deosebitelor nuante ale graiului provincial, sa dea mina de ajutor filologului sintetic ce ar incerca a construi in stiinta teoretica organismul viu al limbii.
Cartea d-lui Hasdau implineste un gol simtit intre materialele cercetarilor istorice asupra limbei si ca atare merita recunoasterea cuvenita.
Ramine a mai adaoga ca editia e foarte ingrijita si ca, afara de accente, care nu s-au reprodus din cauza lipsei materiale de caractere tipografice, toate celelalte particularitati ale textelor sint reproduse cu multa credinta.
Lucrul prin care d. Hasdau isi instraineaza insa simpatiile cititorilor celor cunoscatori e [o] nemarginita inchipuire despre sine insusi.
Desi scrierea e-n orice caz meritoasa, ea totusi nu intrece lucrarea unui simplu invatat care copiaza in buna-credinta texte vechi si pune in evidenta insemnatatea lor istorica si filologica; o lucrare in fine pe care un bun elev al unei facultati de litere din strainatate ar putea-o face tot asa de bine ca si d. Hasdau.
Se intelege cumca in special pentru noi romanii, la cari asemenea culegatori si comentatori constiintiosi lipsesc, meritul e mai mare, dar in orice caz nu e atit de mare incit sa-i dea autorului dreptul de a se lauda prin superlative in prefata.
Iata ce zice de exemplu d. Hasdau in prefata :In privinta filologica mai in specie, pentru a ne asigura dupa putinta in contra ero rii, am supus primele doua parti ale publicatiunii la apreciarea amicului nostru Hugo Schuchardt, unul din cei mai celebri linguisti contimporani, pe care ilustrul Ascoli nu se sfieste de a-l pune dimpreuna cu Mussafia ca cei doi succesori mai de frunte ai marelui Diez.
Raspunsul lui Schuchardt, scris nemteste, caci tinde a atrage mai cu dinadinsul atentiunea publicului strain asupra filologiei romane, are in vedere mai cu deosebire specimentul nostru de dictionar etimologic al limbei romane, ca partea ca rtii cea mai importanta pentru linguisti, facindu-ne totodata onoarea de a adaoga: ,,Hasdeu’s Scharfsinn und Gelehrsamkeit treten hier in glanzendster Weise hervor”. „Patrunderea si eruditiunea lui Hasdau se manifesta in modul cel mai stralucit”.
Nu noi vom [fi] aciia cari sa contestam autoritatea in philologicis a autorului Vocalismul[ui] latinei vulgare dar totusi modesta noastra parere este ca nu tocmai parerea amicului sau e aceea pe care d. Hasdau ar trebui s-o citeze.
Pentru ca d. Hasdeu sa fie patrunzator si erudit, Schuchardt trebuie numit celebru linguist, Ascoli ilustru, Diez mare.Argument cu autoritati, cel mai rau argument.
Din note in fine respira o vederata animozitate contra d-lui Cihac, care, cu toate impunsaturile ― permita-ne d. Hasdeu sa io spunem — a scris totusi cel dintii dictionar comparativ al limbelor romanice luind de temei limba romana.
A doua scadere accidentala este, imprejurarea ca d-sa a concurat pentru premiul academic cu cartea sa. Ne-am spus deja opiniunea in privirea aceasta. E un rau si periculos precedent ce se creeaza acuma, acela a1 impartirii de premii intre colegi, care ar preface Academia intr-un fel de institut de industrie literara, conceptiune ce o are deja d. Pseudo-Ureche.
Cit, despre scaderile esentiale ale cartii, ele sint cele comune tuturor scrierilor d-lui Hasdeu si cauzate prin o mare pripire a judecatii.
Astfel de ex. sententa (dintre a. 1583- 1585) publicata pe pag. 31 s.c.l. ne inspira noua o mare neincredere si sintem departe de a trage din ele concluziile intinse ale d-lui Hasdeu.
Un caz atit de izolat de scriere nu ne-ndreptateste niciodata la generalizari atit de indraznete ca existenta cantitatii prozodice in judetul Muscel, lungimea silabelor fara accent tonic si a.m.d.
Un caz izolat ramine un caz izolat si, fara a se gasi analogii in alte documente, nu se pot trage din el decit deduceri primejduite.
B. PETRICEICU HASDEU, CUVENTE DEN BETRANI-LIMBA ROMANA VORBITA INTRE 1550-1600 tomul I, Bucuresti, 1878, 1 vol. 8° mare, 432 pagine
17 septembrie 1878
