septembrie 16, 2019

„Poti tine alaturi de parinti 9 copii din 10 cu aceiasi bani“ – interviu cu Stefan DARABUS, director regional Europa Centrala si de Sud, „Hope and Homes for Children“

Reclame home 2
Reclame home 2
Reclame home 2
Reclame home 2
Reclame home 2

Inchiderea orfelinatelor si inlocuirea lor cu casele de tip familial este un proiect frumos, dar imi pare utopic. Sigur ca vrem sa nu mai existe copii abandonati sau copii ai nimanui, dar asta este nerealist. Simt ca vreti sa tratati nefericirea profunda a abandonului copiilor cu o restructurare institutionala. Vreti sa desfiintati orfelinatele crezind ca astfel nu vor mai exista copii abandonati?

Cred ca vreti sa fiti avocatul diavolului. Inchiderea orfelinatelor (cum sint denumite in mod popular centrele de plasament de tip vechi) implica mult mai mult decit crearea unor case de tip familial. Acestea sint doar o alternativa bazata pe conceptul de familie din numeroasele alternative luate in calcul intr un proces de dezinstitutionalizare care e, in esenta lui, amplu si centrat pe copil. Da, acum douazeci de ani, cind am inceput sa inchidem orfelinatele, parea utopic sa crezi ca pot fi sisteme de protectie a copilului axate pe ideea de familie, nu pe cea de institutionalizare. In fond, desfiintarea orfelinatelor (ca sa pastram denumirea aceasta populara) e doar o consecinta a unui sir de actiuni care au ca scop protectia copilului in mediu familial, nicidecum intr-unul institutional, izbitor de asemanator celui de tip cazarma sau lagar. Iar aceste actiuni vizeaza copiii aflati in institutii, in orfelinate.

Inca din 1964, asadar cu mai bine de o jumatate de secol in urma, Kurt Goldberger a produs un film documentar, intitulat Copii fara dragoste,in Cehoslovacia. Pentru mine a fost cutremurator sa vad ca, inca de atunci, erau limpede cunoscute efectele traumatizante ale institutionalizarii copilului, intr-o epoca est-europeana a comunismului sovietic, care a promovat constant si agresiv institutionalizarea copiilor asa-zis „orfani“. De ce? Pentru ca acesti copii deveneau carne de tun si mina de lucru in dictaturile socialiste est-europene. De atunci pina azi, s au inmultit studiile si cercetarile care vin sa certifice efectele cutremuratoare pe care le are institutionalizarea asupra copilului. Stiti ca doar 3% din copiii institutionalizati au atasamentul pe deplin format? Stiti ca unul din trei copii institutionalizati e extrem de predispus sa devina om al strazii? Stiti ca unul din cinci ajunge sa fie condamnat pentru infractiuni? Sau ca unul din zece copii se sinucide? Sau ca dezvoltarea creierului unui copil expus la neglijare datorita institutionalizarii e mult redusa fata de cea a unui copil care creste intr-un mediu familial?

Intr-adevar, e nerealist sa nu mai existe copii abandonati. Dar e realist sa fie foarte putini astfel de copii. Hai sa va spun de ce: insasi denumirea de „copii abandonati“ e, de cele mai multe ori, eronata: cea mai mare parte a parintilor ar face tot ce pot ca sa ramina alaturi de copiii lor, dar saracia si lipsa de alternative din partea sistemului de protectie sociala forteaza separarea dintre copil si parinti.

Asadar, nu vrem sa tratam, cum spuneti, „nefericirea profunda a abandonului copiilor cu o restructurare institutionala“, deoarece aceasta nefericire profunda e generata de separarea de parinti, e o trauma cumplita si aproape im-posibil de imaginat. Iar daca eliminarea institutionalizarii ca forma de asa zisa „protectie“ a copilului inseamna restructurare institutionala, atunci da, asta vrem. Pentru ca locul fiecarui copil e in familie. Vor exista copii separati de familie si dupa desfiintarea orfelinatelor, dar locul lor e tot intr-un mediu familial: fie in familia lor extinsa (bunici, unchi, matusi, veri), fie in asistenta maternala, fie in plasament simplu, fie in adoptie, fie in case sau apartamente de tip familial.

Ce diferenta este intre casele de tip familial si institutiile pe care le desfiintati? Nu era mai eficient sa modernizam orfelinatele?

Daca modernizam orfelinatele, avem „aceeasi Marie cu alta palarie“, ar insemna sa spoim o realitate de dragul aparentelor: orice copil are nevoie de afectiune pentru a se dezvolta armonios, are nevoie de atasament pentru a capata incredere in sine, are nevoie de atentie individuala si stimulare pentru a acumula stima de sine. Familia ne da radacini, ne da identitatea si sentimentul apartenentei. Nimic din toate acestea nu poate fi replicat intr-un orfelinat, unde personalul lucreaza pe ture, unde esti un copil intre alti 100 de copii, unde nu ai timp sa sudezi nici un fel de relatii pe termen lung, unde nimeni nu are timp sa stea cu tine, darmite sa iti ofere iubirea, dragostea parinteasca fara de care nu avem cum sa devenim intregi ca fiinte umane.

De asta nu pot fi „modernizate“ orfelinatele. Ar fi doar inca un act disimulat de tortura fata de copii. Atasamentul, afectiunea, dragostea parinteasca sint sau nu sint. E o chestiune de alb sau negru. Daca afectiunea si iubirea parinteasca ar avea corporalitate, ar fi asemeni aerului pe care-l respiram: am muri fara ele. Din pacate, nu vedem asta cu ochii nostri, dar, putin cite putin, copiii care supravietuiesc in orfelinate traiesc o drama a condamnarii la absenta iubirii, se simt de neiubit, fara valoare, neinsemnati in cel mai frust mod cu putinta. Dar nu vedem asta, sint trairi traumatizante, interiorizate si care ii fac sa sufere stari succesive de implozie. Cred ca, daca am putea vedea cu ochii nostri imensitatea traumei pe care o traiesc, ne-am cutremura. Cred ca institutionalizarea copiilor e o forma de teroare instituita de stat. Doar ca neputinta copiilor face ca tipul acesta de schilodire sa fie tacit acceptata. Daca vrem sa intelegem amploarea fenomenului, e suficient sa incercam sa ne imaginam propriii nostri copii supravietuind in orfelinate.

Casele de tip familial sint doar una dintre alternativele luate in calcul intr un proces de dezinstitutionalizare si, in mod clar, e ultima dintre alternative in prioritizarea acestora: daca e posibil, copiii sint reuniti cu familiile lor de origine. Daca asta nu e posibil, atunci sint plasati in familia extinsa. Daca nu se poate nici asta, atunci adoptia e luata in calcul. Acolo unde nu merge nici adoptia, copilul e plasat in asistenta maternala. Daca nici asistenta maternala nu e o optiune pentru acel copil, atunci se ia in calcul plasamentul sau intr-o casa de tip familial, unde sint maximum 12 copii, care traiesc pe o strada obisnuita, intr-o comunitate obisnuita, cu un numar redus de membri de personal, fiecare avind un copil dintre cei 12 de care are grija in mod aparte.

Continuarea pe Dilema Veche

Reclame home 1
Reclame home 1

Related posts

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *