Stefan Darabus: „Autoritatile nu fac locuinte sociale, lasand sub cerul liber sute de mii de copii si familiile lor“

home camp2
home camp2
home camp2

 

Sunt in Romania peste 300.000 de copii care sufera traiul in saracie si sunt expusi riscului de separare familiala si vreo 7.500 de copii care inca sunt supusi abuzurilor institutionalizarii. Vreo 100.000 de copii cu parintii plecati la munca in strainatate si care sunt in risc foarte mare de institutionalizare, 400.000 de copii nu merg la scoala in mod regulat.

Intr-un interviu realizat de Psychologies, Stefan Darabus, directorul regional HHC Romania, puncteaza urmatoarele probleme:

Care e situatia copiilor institutionalizati?

Nu sunt sigur ca cifrele reprezinta niste repere de natura sa exprime drama suferita zi de zi de copiii maltratati prin institutionalizare. Dar hai sa vedem prima data cifrele.

Avem aproape 57.000 de copii in protectie speciala la inceputul anului 2017. Dintre acestia, 19.400 sunt in servicii de protectie rezidentiala (mai bine de 34%).

Din cei 19.400, inca vreo 7.500 sunt captivi in institutii, in asa-zisele „centre de plasament de tip vechi“, o denumire de natura sa estompeze drama la care sunt supusi copiii care supravietuiesc aici.

Dintre copiii institutionalizati, aproximativ 65% sunt cu nevoi speciale si raman captivi in sistemul de protectie speciala pentru tot restul vietii lor.

Alti 37.500 copii sunt in servicii de tip familial (adica 66%). Dintre copiii aflati in servicii rezidentiale de tip familial, aproape 18.700 sunt plasati la asistenti maternali, alti 14.100 sunt in plasament simplu, la rude pana la gradul IV si inca vreo 4.800 copii sunt in plasament simplu, la alte persoane decat cele din familia lor extinsa.

Partea ciudata e ca inca nu se face vreo deosebire intre serviciile rezidentiale de tip vechi – institutiile abuzive si traumatizante pentru dezvoltarea copilului si celelalte servicii rezidentiale.

Iar tinerii care ies din institutii ajung, de cele mai multe ori, sub cerul liber, expusi celor mai mari riscuri, vulnerabili si, in continuare, ai nimanui.

Si, in paralel cu drama copiilor inca institutionalizati, se deruleaza tragedia sutelor de mii de copii care sunt in risc real de institutionalizare, prin lipsa de actiune a sistemului de protectie sociala si a societatii in ansamblu: avem peste 200.000 de copii care ar putea fi institutionalizati in orice moment, datorita saraciei in care isi duc zilele.

Ce a reusit sa faca pana azi Hope and Homes for Children?

Am prevenit separarea a 9.721 copii de parintii lor. Prin partenerii din sistemul de protectie, am lucrat cu 17.173 copii, doar in acest program. In total, 27.434 de copii sunt cu parintii lor datorita interventiilor noastre.

Prin centrele maternale create de noi au trecut 454 copii, cu mamele lor. In centrele de primire in regim de urgenta, am avut 733 copii.

In centrele de zi am ajutat 1.850 copii, iar in programul nostru de sprijin pentru tinerii care parasesc sistemul de protectie a copilului, am lucrat cu 861 de tineri.

Prin programul de reintegrare, am reunit 816 copii cu familiile lor.

Am inchis, prin parteneriate cu autoritati publice, 53 de institutii si am scos 4.971 de copii din aceste institutii. Am mai salvat alti 1.424 de copii din institutiile in care lucram acum. In total, 6.395 de copii au ajuns inapoi in familii, din institutii pe care le-am inchis.

Prin cursurile noastre de formare profesionala au trecut 8.123 de participanti – personal de ingrijire directa, profesionisti din autoritatile locale si judetene. Impactul asupra copiilor e foarte mare: 9.089 copii beneficiaza acum de ingrijire mai buna.

Per ansamblu, aproape 48.000 de copii sunt in familii sau in medii familiale acum, datorita programelor noastre.

Care e cea mai emotionanta poveste a unui copil pe care ati retinut-o, de cand lucrati in cadrul Hope and Homes for Children?

E greu sa aleg o singura poveste, am fost in mijlocul a sute de povesti pe parcursul celor 20 de ani de cand lucrez in protectia copilului. Dintre acestea, sunt multe povesti care m-au marcat, iar unele dintre ele au ramas cu mine si le duc mai departe pentru ca nu le pot uita.

Una dintre acestea e a unei fetite cu dizabilitati severe, Ana, care a crescut intr-o institutie si apoi a ajuns intr-o casa de tip familial, unde traieste si in ziua de azi. Se credea despre Ana ca e oarba si surdo-muta. Nu putea umbla. Nu manca decat mancare lichida si fluida, sau pasata. Desi avea 12 ani.

In doi ani, colegii mei si cei din casa au reusit sa-i redea demnitatea si, prin persistenta, incredere in potentialul ei si rabdare, am ajuns in situatia in care Ana mananca mancare solida, umbla, am realizat ca si vede si aude partial, astfel incat chiar poate comunica si suntem pe un drum foarte bun cu ea, zambeste si se bucura de viata.

Povesti precum aceasta sunt nenumarate si asta e ceea ce ne tine motivati sa mergem mai departe, pe mine si pe colegii mei.

Ce fac autoritatile in ceea ce priveste copiii institutionalizati?

Autoritatile fac ceea ce le permite legea sa faca si actiunile lor sunt similare cu actiunile oricarei structuri, fie ea publica sau privata – adica e dificil sa te exprimi la modul general despre autoritati, sunt si oameni foarte buni si inimosi, sunt si oameni delasatori, in fond, nu exista padure fara uscaturi.

E asa, abstract, sa vorbim despre autoritati, ei insumeaza zeci de mii de oameni care sunt in slujba sistemului de protectie sociala si raspund de implementarea a sute de legi si acte normative de care depinde finantarea si functionarea sistemului de protectie sociala.

Autoritatile lucreaza de obicei in cadrul unor limite foarte restranse si sunt mai multe lucrurile pe care nu le pot face, decat cele pe care le pot face – adica limitarile lor sunt mult mai pregnante decat nevoile copiilor si ale familiilor lor, dar nici macar asta nu e vina lor.

Cred ca responsabilitatea cea mai mare e la nivel inalt si foarte inalt, acolo unde niste oameni politici fac arhitectura legislativa si procedurala, dar de cele mai multe ori habar nu au de realitatile concrete de pe teren, de la firul ierbii.

Autoritatile de la nivel central sunt rupte de autoritatile de la nivel judetean si local – iar la butoane sunt cei de la nivel central.

Asa ca tind sa fiu mult mai critic fata de ministri si secretari de stat, decat fata de directori de directii de protectia copilului, sau cei din serviciile publice de asistenta sociala.

Acestia din urma stiu realitatile si au si solutii, la fel ca noi, cei din organizatii nonguvernamentale, care lucram direct cu copiii si cu familiile cele mai vulnerabile, dar si ei, si noi, suntem ignorati cu gratie de cei din ministere, care prefera caldura birourilor si atingerea foilor si a referatelor, decat frigul si umezeala de pe teren, sau mirosul urat al saraciei si socul pe care ti-l poate da experienta directa a institutiilor pentru copii si a comunitatilor marginalizate.

Ce NU fac?

Autoritatile ignora opiniile si solutiile propuse de societatea civila si de organizatiile nonguvernamentale. De multe ori intelegem ca suntem, poate, folositi pentru un aparent proces de consultare, dar in final suntem dati la o parte, iar autoritatile fac exact ceea ce vor sa faca, sau ceea ce le convine sa faca.

Avem aproximativ 300.000 de copii care sufera traiul in saracie si sunt expusi riscului de separare familiala. Avem vreo 7.500 de copii care inca sunt supusi abuzurilor institutionalizarii.

Avem vreo 100.000 de copii cu parintii plecati la munca in strainatate si care sunt in risc foarte mare de institutionalizare. Avem 400.000 de copii nu merg la scoala in mod regulat.

Majoritatea copiilor nescolarizati sunt extrem de saraci, apartin minoritatilor etnice, sau sunt copii cu nevoi speciale. Doar 33% dintre copiii ce provin din familiile cele mai sarace termina ciclul gimnazial, fata de 95% dintre copiii din familiile instarite.

E o mare fractura intre claritatea si limpezimea pe care le vedem la autoritatile din orase si din judete, comparativ cu prejudecata si inertia de actiune mereu aceeasi si fara impact, pe care o vedem la autoritatile centrale. Iar cei care sufera din cauza asta sunt sute de mii de copii si familiile lor.

Ce nu fac autoritatile? Nu fac locuinte sociale, lasand sub cerul liber sute de mii de copii si familiile lor.

Nu fac instrumente concrete de sprijin familial si de interventie in prevenirea separarii copilului de familie, expunand astfel atatia copii la foame, la frig, la riscul real de ruptura familiala si abuz, prin deprivarea de familie.

Ne facem ca facem – de regula punem carul inaintea boilor. Facem tot felul de centre, care mai de care, cu nume pompoase, publicam studii peste studii, tot aducem dovezi conform carora e nevoie de actiune efectiva, doar ca, asemeni unui film absurd, lipseste in cele din urma tocmai actiunea…

Lipseste sprijinul efectiv al familiilor, al copiilor celor mai vulnerabili, in timp ce scoatem cercetari peste cercetari, care vin si spun acelasi lucru: ca e imperativ necesara alocarea de resurse materiale in mod diferentiat, customizat, in functie de profilul fiecarui caz in parte.

Lipseste flexibilitatea si bunul simt in lucrul cu copiii si cu familiile lor, lipseste justa masura in aplicarea legii.

Lipseste implementarea masurilor pe care le cunoastem atat de bine si despre care stim ca sunt atat de necesare: accesul celor mai vulnerabili dintre copii la servicii de sanatate, la educatie, la un acoperis deasupra capului si, mai ales, respectarea dreptului lor la viata in familie.

Print Friendly, PDF & Email
home camp 1
home camp 1
home camp 1

Related posts

1 Comment

  1. george

    “Avem aproximativ 300.000 de copii care sufera traiul in saracie si sunt expusi riscului de separare familiala. Avem vreo 7.500 de copii care inca sunt supusi abuzurilor institutionalizarii.

    Avem vreo 100.000 de copii cu parintii plecati la munca in strainatate si care sunt in risc foarte mare de institutionalizare. Avem 400.000 de copii nu merg la scoala in mod regulat.”
    Cind afirmi asa ceva, trebuie sa dai si sursa informatiei, altfel totul este populism. E clar ca sint multe probleme sociale, insa o tara saraca nu le poate rezolva peste noapte. Autoritatile locale si centrale au nevoie de bani de la buget, care ia bani din activitatile private si uite asa se rastoarna carul tot peste palmasul de la firma particulara. Cei care lucreaza in strainatate nu-si alimenteaza familiile cu bani? Nu pentru asta muncesc? De ca trebuie trecuti la rubrica institutionalizabili copiii celor plecati la munca? In opinia lui Darabus asa ar trebui sa fie, ca discursul sau sa aiba rasunet. N-am treaba cu Darabus, ci cu modul lui de a prezenta problemele. De fapt tot cu el am treaba, ca pare populist infatuat care incearca sa-si construiasca soclu.

    Reply

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *