Stefan Darabus: “Implicarea societatii civile in procesul decizional e mai mult de forma si eminamente artificiala”

Protestele privind abrogarea OUG 13 au divizat opinia publica cu privire la rolul acestora in cadrul functionarii democratiei si a statului de drept. Mobilizarea societatii civile a captat atentia trusturilor media nationale si internationale, punand in lumina modul in care partidele aflate in coalitia de guvernare s-au raportat la solicitarile venite din partea protestatarilor. Cu toate acestea, evaluarea implicarii societatii civile in procesul decizional avand ca reper un singur moment de tensiune identificat in cadrul societatii, poate fi inselatoare.

Stefan Darabus, director regional pentru Europa Centrala si de Sud al Hope and Homes for Children, a abordat problematica comunicarii dintre elita politica si societatea civila, intr-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care este rolul mobilizarii societatii civile in cadrul procesului decizional? Cum poate bloca societatea civila derapajele actorilor decizionali?

Stefan Darabus: In modul cel mai vehement, derapajele celor care sunt ”la butoane” pot fi blocate prin proteste. Dar partea proasta e ca prin proteste sunt penalizate doar cele mai mari derapaje, iar acestea reprezinta, procentual, poate 5% din totalul derapajelor care merita sa fie penalizate. Cele mai multe sunt stridente doar pentru nise profesionale, sau au insuficienta priza la public pentru a provoca reactii solide si de natura sa duca la intimidarea decidentilor, pentru revenirea la solutiile legislative anterioare. Mai poti bloca derapaje printr-o cunoastere amanuntita a actelor normative, dar daca o ai doar in momentul publicarii acestora, e deja prea tarziu. De asta ai nevoie de conversatii care sa se intample in timp util, anterior punerii in vigoare a unor legi care au capacitatea sa schimbe serios, sau sa limiteze profund, domeniul de manifestare al societatii civile in peisajul legislativ.

Rolul mobilizarii societatii civile in procesul decizional e esential. Fara proactivitate, fara capacitatea societatii civile de a scana mediul legislativ, administrativ, se produc adevarate anomalii, sunt ”nascuti” adevarati mutanti fie prin acte normative care au rolul sa satisfaca un grup politic, fie interese personale ale unor personaje cu influenta foarte mare. Problema societatii civile e aceea ca scanarea acestui mediu administrativ complex implica resurse foarte mari si diverse. Ai nevoie de oameni, de profesionisti, care sa stie cum sa citeasca actele normative aflate in stadiu de propunere. Ai nevoie de timp si de acces la o varietate de surse de baza, la documente consultative – in momentele cand ai mai putea avea capacitate de raspuns. Si intr-o administratie care se face sub imperiul grabei si al urgentei, timpul e cea mai greu de gasit resursa, mai ales ca foarte putini din politica si din administratie au efectiv si in mod autentic dorinta de a implica societatea civila in deciziile lor. Asadar, cred ca mobilizarea societatii civile in procesul decizional se face foarte rar si cu efecte reduse ca impact de macrosistem. Pur si simplu nu ai resursele necesare pentru asta. E un proiect full time pentru foarte multe organizatii, care chiar si asa, impactul real al acestora, tradus prin stopaje sau contracarari ale unor manifestari abuzive din partea celor care sunt la putere – e aproape insesizabil. Cel putin la momentul actual. Nota bene: reusita cu blocarea abuzurilor pe care le dorea clasa politica aflata la putere in justitie e o remarcabila exceptie. Dar exceptia intareste regula.

Cum se (re)defineste natura dimensiunii comunicarii dintre elita politica si societatea civila?

La modul teoretic, se defineste prin consultare. Prin dialog si contributie pertinenta. Asa spune litera legii. Iar elita politica stie bine cum sa respecte litera legii, ignorand spiritul ei. Adica, pentru cei aflati la putere, important e sa respecte legea de forma, pentru ca, in fond, fac tot ceea ce vor. Prin limite foarte scurte de timp pentru consultarea publica pe chestiuni de interes public se face un surogat de proces consultativ. Ca sa stii ce e pe cale sa se intample, trebuie sa fi intr-o continua alerta si cautare, sa stai cu urechile ciulite si cu ochii deschisi permanent. Devine obositor de la un moment dat si imposibil de monitorizat tot ceea ce se intampla in peisajul dinamic al modificarilor legislative si administrative.

Prin urmare, in zilele noastre se redefineste comunicarea dintre elita politica si societatea civila. Se recalibreaza relatia fortat, prin conjuncturi de natura extrema: apar ordonante si acte normative ca picate din cer, nejustificate la modul real, neverificate cu realitatea de la firul ierbii. Cred ca aici e desincronizarea majora: sunt promovate, in mod constant, strategii si planuri de actiune rupte de lumea reala, fiind facute de functionari de birou, desprinsi totalmente de viata cotidiana a implementarii si a ingerintelor specifice de pe teren. Iar societatea civila, prin organizatii non-guvernamentale, are o pozitie tot mai pregnanta si tot mai prezenta: din simplu participant la un proces pe care nu-l coordoneaza (si nici nu are caderea sa-l coordoneze), devine actor principal, cu luari de pozitie proactive, care pot preintampina dezastre administrative si monstri legislativi cu care suntem, din pacate, atat de obisnuiti. Dar rolul acesta e ingrat si pozitia aceasta e extrem de incomoda: societatea civila, prin reprezentantii ei, de cele mai multe ori ramasi in anonimat, lucreaza pe obiective foarte indraznete si cu un arsenal de resurse si de modalitati de interventie foarte limitate.

Care este schimbarea de paradigma pe care o produce democratizarea in societatea romaneasca postcomunista din perspectiva distantei dintre omul politic si cetatean?

Vorbim din nou de teorie versus realitate. Omul politic ar trebui sa fie in slujba cetateanului, pe care-l reprezinta. Ar trebui sa fie portavocea intereselor comunitatii din care provine si in numele careia vorbeste. Aceasta e schimbarea de paradigma, insa, probabil din cauza mentalitatii totalitariste mostenite in mase, in mentalul colectiv, schimbarea de paradigma se produce mult mai lent. Atat de lent, incat si in anul de gratie 2017, la 28 de ani de la revolutie, suntem captivii unei logici rasturnate, prin care omul politic se pozitioneaza clar deasupra cetateanului, in care omul politic se considera o specie aparte, privilegiata, cu veleitati de nomenclaturist. Arivismul, topismul si tusele caricaturale sunt la ordinea zilei in fauna politica contemporana. Interesul public e inabusit, pentru ca, inca, politicul functioneaza sub imperiul intereselor personale si de grup. Cetatenii si interesul comunitatii sunt cuvinte abstracte, cu rezonante propagandistice, de discurs in campaniile electorale. Pentru a echilibra balanta, cetateanul e pus in postura de a face eforturi disproportionate: suveranitatea legii, principiile bunului simt si al justei masuri sunt redute greu de cucerit si de recucerit constant de catre cetatean, in tanara noastra democratie.

Care sunt riscurile decredibilizarii si condamnarii mobilizarii societatii civile in cadrul statului de drept?

Inclin sa cred ca aceste riscuri nu sunt reale si au doar caracter de intimidare, in contextul dezechilibrelor de raportare dintre societatea civila si puterea politica intr-un stat de drept. Daca mobilizarea e un drept fundamental intr-un stat de drept, decredibilizarea societatii civile datorita exercitarii acestui drept ar trebui sa fie de-a dreptul oximoronica.

Totusi, vedem ce se intampla atunci cand are loc o mobilizare adevarata. Iar asta, doar la exagerari disruptive ale clasei politice dintr-o foarte larga gama a ”normalului” si a ”rezonabilului” din sfera acceptabilitatii manifestarilor sale, doar cu ocazia unor promovari de acte normative care frizeaza absurdul si risca sa ne arunce, din nou, in periferia Europei democratice. Cred ca exemplele de mobilizare coerenta a societatii civile sunt putine in tara noastra, dar cele din ultima perioada ne-au readus demnitatea si au facut ca si clasa politica sa fie mai atenta la reactiile pe care le produce prin manifestarile sale. Insa, tot aceste ultime exemple de mobilizari au demonstrat si contraofensiva politicului care detine puterea vis-a-vis de mobilizarea societatii civile, au scos la iveala metodele de dezinformare, de decredibilizare si arsenalul de condamnari fanteziste, conspirationiste, blamarile tintite asupra liderilor acestor miscari de protest public. O perioada mai suprasaturata de teorii conspirationiste decat perioada mobilizarilor societatii civile din ultimele luni am vazut foarte, foarte rar. Asadar, riscurile reale de condamnare a societatii civile pentru simplul fapt ca uzeaza de un drept fundamental – sunt ridicate, ceea ce ridica mari semne de intrebare in privinta maturitatii (sau a infantilismului) democratiei romanesti in care traim.

Cum se situeaza Romania in raport cu statele membre ale Uniunii Europene in ceea ce priveste dimensiunea implicarii societatii civile romanesti in procesul decizional?

Tarile traditional membre ale Uniunii Europene, cum sunt Franta, Germania, Italia, Spania, sau Marea Britanie, care paraseste clubul – ca sa dam doar cateva exemple – sunt obisnuite cu implicarea societatii civile in procesele decizionale macrosistemice, politice, sociale, economice. O fac deja din automatism si la modul autentic.

Romania face nota discordanta, pentru ca implicarea societatii civile in procesul decizional e mai mult de forma si eminamente artificiala. Ca sa fii implicat astfel, tragi cat poti de autoritatile publice si ti se explica mereu ca opinia ta e strict consultativa. De cele mai multe ori, asa si ramane, consultativa, pentru ca sugestiile societatii civile sunt rareori introduse in continutul oficial promovat ca urmare a procesului de consultare. Alta metoda de reducere a nivelului de implicare al societatii civile e trecerea aproape neobservata a unor pachete legislative, politici publice, sau acte normative prin asa-zise ”procese de consultare publica”, prin publicarea acestora pe termen foarte scurt pe site-urile proprii ale autoritatilor si prin limite de raspuns nerezonabile, care nu permit analiza propriu-zisa a textelor de lege. Asta pleaca si de la asteptarea in sine din partea publicului larg, care porneste de la premisa ca opiniile societatii civile sunt prea putin valorizate de cei care iau efectiv deciziile. In timp, am facut foarte multa munca patriotica, analize serioase, pertinente, propuneri la metodologii sau la strategii stufoase, proiectii financiare care ne-au costat si bani, si timp, si oameni pentru ca, in cele din urma, sa ramana gratios ignorate de autoritati. Asta, daca se repeta si se tot repeta, nu are cum sa nu-ti lase un gust amar. In concluzie, ne situam marginal in raport cu alte state membre ale Uniunii Europene in implicarea reala asocietatii civile in procesul decizional.

Care sunt principalele probleme asupra carora identificati o puternica mobilizare din partea societatii civile?

De regula, sunt probleme care tin de justitie, de subiectul coruptiei, acestea sunt de departe cele care produc reactii aproape imediate in societatea civila si mobilizarea vine la pachet. Apoi, subiectele de ecologie, daca sunt dincolo de limita suportabilitatii publice, dar si aici, am vazut ca sunt necesare derapaje foarte mari de la litera legii. Apoi, pot fi si subiecte sensibile, cum sunt cele din domeniul nostru, protectia sociala si protectia copilului, unde relele tratamente si abuzurile strigatoare la cer sunt uneori sanctionate. Ma tem, insa, ca mobilizarea vine, de cele mai multe ori, ca urmare a mediatizarii publice. Asta inseamna ca exista mobilizare strict in privinta acelor cazuri care sunt de natura sa suscite emotie colectiva. Iar asta e doar partea care se vede a aisbergului. Cele mai multe probleme sunt trecute cu vederea, ignorate si cred ca si de aici provine inapetenta factorilor de decizie in a rezolva efectiv probleme simptomatice si de macrosistem. Mai apare cate o drama in spitale, asta suscita emotie publica si implicit mobilizare. Ce ma doare e ca mobilizarea e redusa, daca nu moare cineva, sau daca nu sunt fenomene de natura extrema. De exemplu, ca sa dam o nota a proportiilor dintre ceea ce suscita mobilizarea societatii civile si ce nu – bataia la care sunt supusi copiii de catre parintii lor pe strada trece, de cele mai multe ori, ignorata. Ne facem ca nu vedem, cumva, nu ne intereseaza. La fel, violenta domestica trece neobservata, astfel incat barbatii pot sa-si bata femeile si copiii in voie, pentru ca foarte rar se implica vecinii sau familia. Ce sa mai spunem de abuzuri mai voalate, oarecum ascunse ochiului public, cum e abuzul prin institutionalizare asupra copilului, care e strigator la cer, dar pentru ca nu duce la moarte, e oarecum tolerabil. Deci, pentru mobilizare publica, in Romania zilei de azi, ai nevoie de acoperire mediatica. Altfel, lucrurile raman ascunse sub covorul gros al anomaliilor la care ne-am calit si pe care deja le consideram ca facand parte din culoarea si din stridenta cotidiana.

In ce masura considerati ca propaganda si manipularea contribuie la acumularea tensiunilor in societate?

Dupa cum am putut observa de atatea ori, propaganda contribuie la tensiuni sociale, intr-o foarte mare masura. Manipularea si propaganda sunt instrumente folosite la greu de taberele specializate in musamalizarea adevaratelor probleme cu care ne confruntam in societate si e si normal sa fie asa, deoarece prin spirala tensiunii si a conflictului poti estompa fondul problemelor reale, iar acestea ajung sa fie total disimulate intr-o mare de zgomot si intr-o retea ampla de subiecte-fantoma. Discursul public ajunge sa fie despre fictiuni, despre piste false, in detrimentul problemelor autentice si in defavoarea ”elefantilor” care plutesc intre noi. E si elementul pe care mizeaza promotorii manipularilor, pentru ca singurul obiectiv e deraierea atentiei publice de la subiectele de profunzime, de la autenticele ingrijorari, de la ceea ce se intampla, de fapt, in spatiul public, in luarea deciziilor politice si administrative. De multe ori, tehnica e aceea a transferului de concentrare mediatica, de pe conversatia despre teme, idei, sau decizii – pe conversatia despre o persoana sau alta, pe subiecte marunte, pe spatii comune, precum teoriile conspirationiste, cu priza la marele public si generatoare de nenumarate alte conversatii marunte si fara o miza reala. Din labirintul acesta al atentiei publice, castiga, de regula, artizanii manipularilor si ai propagandei, pentru ca directioneaza tensiunile, ca un bumerang, tocmai spre cei care voiau sa ridice in atentia publica subiecte autentice, de macrosistem, dar mult mai greu de digerat si mai abstracte prin natura lor. Asadar, mecanismul acesta de propaganda si manipulare se repeta, obsedant, de vreo 28 de ani incoace si castiga in nuante, in stiluri si in metode. Ca un ”never-ending story”. Dar hai sa nu incheiem intr-o nota pesimista – in fond, de asta suntem aici, ca sa aducem lumina pe subiecte mai putin sesizabile si cred ca si societatea civila a castigat in aplomb, in maniera si in recuzita de actiune. Organizatiile care se implica sunt tot mai multe, dar speranta mare provine din implicarea individuala a celor din comunitati – creste numarul oamenilor care vin ei, din proprie initiativa, sa sesizeze abuzuri si anormalitati. Iar raportul dintre ceea ce e considerat rezonabil sau nerezonabil in societate – se schimba de la o zi la alta, in favoarea unei lumi mai bune, in care chiar iti vine sa traiesti.

Europunkt

Related posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *