Bă, fraților, mai nou, orice face omul să consideră că poate fi artă, lucru în care io nu cred. O glajă, doi nasturi, un belciug și patru nuci, pusă tăte lângolaltă să consideră că-i artă. Mai mult, Mario Vargas Llosa povestea cum o fost el cândva la un ”vermisaj”, la Paris, unde artistul o defecat și apoi și-o mâncat producția de față cu invitații, care lucru s-o considerat a să încadra în artă.
Nu tăți artiștii ajung la așa de mare performanță artistică, că nu tăți îs la fel de talentați, bag samă, da’ îs dintre ei care să străduiesc. Ăia mai năcăjiți să mulțumesc să-i pupe în c…r pă ăia de care depind, artă în care, de când s-o ajuns șăf la Muzeul de Artă din Baia Mare, Robert Ștrebeli îi mare artist. Aici îi vorba nu atâta de talent, cât de osârdia repetiției. Niște oameni răi, da’ io nu cred nici treaba asta, zâc că Ionel Bogdan o renunțat să-și mai cumpere hârtie igienică de când îi Robert director, ceea ce nu-i rău, și că la CJ Maramureș o scăzut dramatic consumul de curpopir, ceea ce iarăși îi bine tare, că tăt ne-o anunțat Nicu Ciucă că trebe musai să fim mai cumpătați cu banul public, ca să-și poată da el pensie specială, salariu special, spor de doctorat, să facă puța mare și mațul baston.
Hora de la Căpâlna și Hora de la Prislop
Că tăt veni vorba de plagiatorul-șef al liberalilor, Nicu Ciucă o venit la noi ca să să ducă cu Ionel Bogdan la Hora de la Prislop. Lu’ Robert numa’ i-o sticlit ochii de bucurie la aflarea veștii, că Nicu Ciucă are un metru pătrat de c…r și altfel s-o putut afirma artistic pă o suprafață mai mare. O fi fost și ceva calcul în capu’ la Robert, că s-o fi gândit că bărbații care-s șefi și au c…ul mare te pot ajuta în carieră, te pot împinge de la spate sau pe la spate, dacă te comporți curespunzător și aplici ștrebelismul lu‘ Robi muiet ca posmagii. Nu mai egzplic că ce-i ăla ștrebelism, că nu scriu păntru tăți proștii. Deștepții înțăleg ce-am vrut să zâc.
Revenind: în cazul lui Nicu Ciucă e mai mult de lucru, da’ când îți place ce faci, nimica nu-i greu. Și lui Ștrebeli îi place. Dreptu-i că lu’ Robert i-ar fi plăcut mai mult o participare la Hora fetelor de la Câpâlna, numa’ să fie hora cu băieți în loc de fete, da’ decât atâta s-o putut organiza de data asta.
Ca să se dea popular și rotund (ultima treabă e gata rezolvată) Nicu Ciucă i-o zâs la un moment dat lui Ionel Bogdan că să-și facă ei doi, dempreună cu doamnele de la Muzeul de Artă, o poză. Până să-i foteze ăla cu aparatul, Robert s-o împins și el să intre în poză, unde o și rămas, cu fasolea belită a fericire că s-o scăpat de herpesul genital de la gură, băgatul ăsta-n futo însemnând că el să consideră pă sine a fi de parte muierească. Asta nu-i nici un bai, că amu s-o legalizat și la noi treaba asta.
Că pupincurismul de tip ștrebelian o ajuns la rang de artă s-o dovedit și la Prislop, pentru că Ștrebeli nu s-o dus acolo cu standul muzeului ca să le arate oamenilor că adică cu ce se ocupă muzeul pă care-l conduce; el s-o dus acolo ca să să bage în samă, ca să să ploconească în fața lu’ Ionel Bogdan și a lu’ Ciucă și ca să dea limbile necesare. Imediat după ce ăștia doi o dispărut din peisaj, ca măgarii în ceață, Robert o strâns tăt standul și o dispărut și el, ca porcu-n cucuruz, de unde și adevărul privitor la disipația culturii. De atuncea nici n-o mai dat pă la lucru, gurile rele zicând că s-o dat la fund…
El traficante y el presidente
Ce nu s-o legalizat la noi, încă, da’ nu să știe niciodată, mai îi vreme, e traficul cu opere de artă. Bă, da’ cum m-am gândit la trafic mi-am și adus aminte de unu’ pă care-l chema Pacho Herrera, era de loc din Cali, să preocupa cu traficul de cocaină, era homosexual și, lucru’ dracului, samănă bine de tăt cu Robert Ștrebeli, ăsta din Baia Mare, despre care, io nici asta n-o pot crede, gurile rele zâc că să preocupează cu traficul. De opere de artă.
El presidente Ionel Bogdan se face că nu știe nimic, cu tăte că o primit nește plângeri pă tema asta. Și de ce l-ar interesa? Anul viitor n-o să mai fie președintele CJ Maramureș, i se rupe de Muzeul de Artă și-l interesează arta cam cât o interesează pă vaca lu’ badea Văsălică ce scrie în Directiva 2002/32/CE a Parlamentului European despre substanțele nedorite din furaje.
Până atunci, el presidente se complace în situația asta, corpul de control pă care o anunțat că-l trimite la Muzeul de Artă rătăcindu-se pă drum. Greu de explicat lipsa asta de reacție. Zici că plângerile i-o fost adresate fototiparășului lui Ionel Bogdan, care-i frate cu directorașul de la Muzeul de Artă.
Io nu știu ce m-o apucat să folosesc cuvinte spaniolești, că io-s mai tare în finlandeză, bretonă și retoromană. Poate că de la Robert mi-o venit chestia asta, de când am citit un interviu pă care și l-o aranjat el pă vremea când era curator la Sibiu și unde să egzprima că o aprofundat și o învățat spaniola la Salamanca, limbă pă care o știa din facultate, adică dinainte de a mere în Spania. N-are nici o logică, îi un fel de realism magic, ca la Gabriel Garcia Marquez, care tăt în spaniolă vorbea. No, nu-i bai, nu ne legăm de fracturile de logică, tragem numa’ concluzia că Roberto îi de-a dreptul aproape spaniol. Mui espaniol Roberto!
În cestiunea asta, io am o trilemă, că dilema-i prea mică și mă strânge. În același interviu, Roberto zicea că nu crede în aducerea artei la rangul de știință academică și nu crede în „doctor în arte plastice”.
- Prima parte a trilemei îi asta: de ce, dacă nu crede, o făcut cursuri de master și s-o înscris la doctorat?
- A doua parte a trilemei îi asta: unde mama franțului îi diploma lui de doctor în arte plastice, calitate care-i pute, da’ îi place, că să tăt laudă cu ea, chiar dacă nu egzistă? Iară dăm de realismul magic. Io cred că Roberto nici doctor nu-i și nici doctorand nu poate să mai fie după atâția ani de la înscrierea la studiile doctorale. Nu de alta, da’ așa zice legea la noi și nici altundeva nu cred să fie mult diferită. Nu se poate să te înscrii la doctorat la douăzeci de ani și să-ți susții teza de doctorat la optzeci.
- Ultima parte a trilemei îi asta: de ce nu pune el presidente pe cineva să verifice și treaba asta și s-o clarifice? Pentru că altfel s-ar putea să se trezească cu un impostor pus la conducerea unei instituții din subordinea sa. Falsul material în înscrisuri oficiale în formă continuată, uzul de fals și falsul în înscrisuri se pedepsește cu prisión, fi-mi-ar spaniola de râs.
Bă, da’ și io-s prost… Mai cred în chestiile astea legate de corectitudine. Parcă m-o lovit cineva în moalele capului cu o palancă, de am uitat cât de lovit de bucurie părea Ionel Bogdan lângă plagiatorul ăla unsuros de Ciucă. Cu un plagiat, Ciucă o ajuns prim-ministru, cu o declarație falsă, ăstalalt o ajuns director. Păi să compară? Care-i mai borfaș? Și dacă nu zici nimic de borfașul care cântărește mai mult, de ce ai zice ceva de borfașul mic, milog și slugoi, care te mai și ajută să faci economie la hârtie igienică și care-ți cântă suav sub fereastra dormitorului, indiferent de oră sau de anotimp?
„Limba noastră-i o comoară,
În adâncuri în fund dată…”
Nu-i chiar așa de bine cum ți-ar cânta José Carreras, da’ nici să ai un Pupo del Curo personal nu-i de ici, de colea.
Don Juan Jorje dela Meda
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare, fiind asumat de dr. Ioan BOTIȘ