RELIGIE – Mănăstirea Dragomirești, 100 de ani de existență. Care e povestea lăcașului de cult

Mănăstirea Dragomirești împlinește 100 de ani de existență. Episcopia Maramureșului și Sătmarului a emis Actul Aniversar care se va citi în fața poporului dreptcredincios, de sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, Ocrotitorul așezământului monahal.

„Mănăstirea Dragomirești are, conform tradiției, începuturi foarte străvechi în istorie, fiind probabil, una din ctitoriile familiei voievodale a Drăgoieștilor, alături de ctitoriile lor de la Perii Maramureșului, Bârsana și Ieud și altele asemenea de pe întreg domeniul lor peste care stăpâneau ca voievozi creștini ai acestor ținuturi.

Cum și când a dispărut mănăstirea istorică nu se știe. Probabil în vâltoarea evenimentelor de după 1700 și mai ales 1762 când generalul Mariei Tereza, împărăteasa Imperiului Habsburgic, Bucov a ars cu foc bisericile și mănăstirile ortodoxe de lemn și a distrus cu turnurile pe cele de piatră pentru că erau vetrele de rezistență împotriva catolicizării românilor ortodocși din Transilvania.

Date certe despre reînvierea acestei mănăstiri istorice există de un secol care tocmai se împlinește în acest an 1923-2023. În anul 1913, preotul celibatar ortodox din Dragomirești, Pavel Moldovan, devenit mai târziu monah, cu numele de Pimen Moldovan, face demersuri către Mitropolia de la Sibiu, Episcopiile de la Cluj și Maramureș nefiind încă reînviate, cerând aprobare pentru reînvierea mănăstirii și întemeierea unui așezământ monahal în hotarul localității Dragomirești. Contextul istoric nu a făcut posibilă împlinirea acestei dorințe, România încă nefiind întregită în hotarele ei de mai târziu, care să cuprindă toate cele trei provincii românești. Acest lucru se va întâmpla în chip minunat, ca un miracol al istoriei și dar de la Dumnezeu pentru poporul român, la 1 Decembrie 1918.

În anul 1922, același preot din Dragomirești, cere din nou Mitropoliei de la Sibiu, respectiv Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, înființarea mănăstiri, invocând existența în Localitatea Dragomirești a unei străvechi mănăstiri voievodale. Mitropolia de la Sibiu trimite solicitarea către Episcopia Clujului, reînființată în 1921, demersul fiind unul firesc, deoarece Maramureșul intrase în componența canonică a noii eparhii reînviate.

Consistoriul Eparhial a răspuns favorabil solicitării, terenul pe care urma să fie amplasată noua mănăstire fiind cumpărat de preotul din Dragomirești, iar banii pentru achiziția acestui teren, provenind de la Icoana făcătoare de minuni, pe care însuși Preotul a dăruit-o pentru noua mănăstire.

Ca un miracol al istoriei ortodoxiei din această parte de țară, în același an, preotul Nicolae Gherman din satul Rohia cerea înființarea unei mănăstiri în ținutul Lăpușului, în memoria fiicei sale Anuța, care a plecat la Domnul la vârsta de opt ani, fiind ultimul copil din cei zece pe care îi avea preotul împreună cu soția sa, preoteasa Maria. Aceste două mănăstiri au apărut ca o necesitate pastoral-misionară, deoarece străvechile mănăstiri ortodoxe de la Moisei și Bixad, fuseseră ocupate de uniți cu ajutorul autorităților imperiale habsburgice care au desființat în 1740 Episcopia romanilor ortodocși din Maramureș cu ultima ei reședință, la Mănăstirea Bârsana.

Deși Mănăstirea Dragomirești și-a reînceput existența în anul 1923 prin construirea unei biserici și a unui corp de Chilii de către întâiul ei ctitor, Preotul Petru Moldovan, oficial ea reînvie doar în 1926 în Munții Țibleșului, aproape de drumul Prohodiștii, la o distanță destul de mare de localitate și într-un loc greu accesibil.

Aprobarea de la Sfântul Sinod, semnată de Patriarhul Miron Cristea, a venit în 18 septembrie 1925, documentul fiind probabil printre primele de acest fel semnate de Miron Cristea în calitate de Patriarh al României, deoarece Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie în 1925, Mitropolitul Primat al Regatului României Mari, Miron Cristea, devenind Întâiul Patriarh al României.

În 1926, Episcopul Nicolae Ivan al Clujului îl tunde în monahism pe preotul Pavel Moldovan dându-i numele de Pimen și așa se reînnoadă firul vieții monahale de la Mănăstirea Dragomirești, cu rădăcini adânci în istoria monahală maramureșeană, ctitor și întemeietor al ei fiind Protosinghelul Pimen Moldovan (1923-1936). Au urmat mai mulți conducători ai Mănăstirii care au chivernisit fiecare cum au putut așezământul.

Amintim astfel pe Ieromonahul Visarion Săpânțan 1936-1937, Ieromonahul Teofan Vlaicu 1937-1939, cel care cere Episcopiei Maramureșului reînviată în 1937, cu reședința în Sighet, relocarea mănăstirii pe un teren mai accesibil donat de un credincios din Dragomirești. Aceleași Ieromonah scrie în 1937, Patriarhului României, Miron Cristea, următoarele: „Vechile mănăstiri ortodoxe a Moiseiului, din ținutul Maramureșului și a Bixadului din ținutul Oașului, Sătmar, care veacuri de a rândul au ținut aprinsă flacăra ortodoxiei și a românismului, în urma dezbinării bisericii de la 1700, au fost luate de biserica greco-catolică împreună cu toate averile lor din care apoi aceștia au înființat diferite instituții filantropice și culturale, Maramureșul istoric a rămas fără nici o mănăstire.

După întregirea Neamului Romanesc, în scopul pe de o parte de a reînvia vechea viață mânăstirească a Maramureșului, iar pe de altă parte de a se contrabalansa activitatea mănăstirilor greco-catolice arătate mai sus, s-au înființat mănăstirile Dragomirești și Tarna-Vargas, dar aceste mănăstiri nu mai au nici o avere, afară de ograda bisericilor.

Probabil, în urma acestei scrisori, cele două mănăstiri au fost înzestrate cu două suprafețe considerabile de pădure, Dragomirești cu 200 hectare, iar Tarna-Vargas, cu 100 hectare pădure, care după 1990 au fost retrocedate către proprietarul de drept, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, împreună cu cele 230 ha pădure de la Vadul Izei cu care a fost înzestrată episcopia nou înființată, în același an, 1937.

A urmat la conducerea mănăstirii Dragomirești ieromonahul Teofan Mătăsaru 1945-1947 care a fost o vreme stareț și la Mănăstirea Rohia, în timpul căruia a fost cumpărat terenul și s-a realocat Mănăstirea, construind o nouă biserică, care însă a ars în încendiul din noaptea dintre 15-16 octombrie 1946, cel mai probabil fiind incendiată, deoarece în România se instaurase noul regim comunist adus cu tunurile sovietice.

Lui Teofan Mătăsaru i-a urmat Teodosie Cioara, în timpul căruia este consemnată prima vizită arhierească la 8 septembrie de Nașterea Maicii Domnului, sărbătoarea hramului mănăstirii , în persoana Episcopului Sebastian Rusan, care a păstorit Episcopia Maramureșului un an de zile 1947-1948.

După tragedia prin care a trecut așezământul monahal, prin incendiul din octombrie 1949, mănăstirea a fost părăsită, puținii monahii care viețuiau aici, îndreptându-se spre alte mănăstiri. Tragicul eveniment al incendiului și mistuirii prin foc a mănăstirii a fost relatat de monahul Longhin viețuitori al locului, în declarațiile date în fața autorităților civile și bisericești, mănăstirea fiind închisă din nou. În anul 1950, Consiliul Eparhial a dispus reconstruirea Mănăstirii Dragomirești pe locul de astăzi numit „Arinii Runcului”, pe culmea ce se afla în dreapta drumului dintre Dragomirești și Săliștea de Sus, organizarea reconstruirii fiind încredințată preotului Codrea Nuțu Miron, protopop al Raionului Iza și preot în Borșa, care a fost numit administrator al așezământului.

Lucrările au început în 1951 și au durat până în 1954, timp în care s-a ridicat noua biserică, după același proiect modest al vechii biserici care a fost mistuită de incendiu, în anii următori devenind un loc de pelerinaj pentru Maramureș.

Pentru o scurtă perioadă de timp 17 mai 1958-5 martie 1959, stareț al așezământului a fost marele duhovnic Dometie Manolache, care a acoperit biserica si a zugrăvit-o, a construit câteva chilii și o modestă clopotniță.

De la Dragomirești, părintele Dometie a plecat la Mănăstirea Râmeț din Apuseni unde a devenit marele duhovnic care urmează să fie canonizat alături de părinții Ilie Cleopa și Paisie Olaru și alți mari duhovnici ai monahismului românesc.

În 1959, când statul comunist, prin Decretul diabolic și criminal – 410, a dat afară călugării din mănăstiri și a desființat multe din așezămintele monahale și mănăstirea Dragomirești a fost desființată, biserica urmând a rămâne în grija preotului din localitate care slujea din când în când, dar mai cu seamă de hram, când se adunau mulți credincioși de pe Valea Izei.

Viața monahală a reînviat din nou după 1989, odată cu căderea regimului comunist din România, prin venirea în anul 1990 a părintelui Sofronie Perța, fiu al Maramureșului, din satul Botiza, cu metanie la vestita mănăstire Toplița, județul Harghita. Numit stareț al Mănăstirii de către vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Iustinian, Părintele nostru și al tuturor monahilor din nou înființată episcopie a Maramureșului și Sătmarului, Părintele Sofronie Perța a pus noul început a ceea ce avem astăzi. A restaurat și înfrumusețat modesta bisericuță de lemn, a construit o nouă și frumoasă casă monahală și a condus mănăstirea peste 3 decenii, cu dăruire, jertfă și neodihnă, încununându-și slujirea de stareț cu un proiect măreț care s-a născut la îndemnul nostru. O nouă biserică de lemn în stil maramureșean, care este un adevărat ansamblu arhitectural proiectat de arhitectul Cordoș Dorel și executat de către meșterii geniali maramureșeni în construcția bisericilor de lemn din Bârsana Maramureșului, coordonați de maestrul Boris Petru.

Obștea monahală fiind într-o situație dificilă din cauza lipsei viețuitorilor, Dumnezeu și Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, ocrotitorul Paraclisului din noua biserică, ne-au dăruit în 2022, pe ieromonahul Iosif Petra, care a venit din Arhiepiscopia Bucureștilor, el fiind ardealean din județul Mureș, și care a adus cu el încă doi viețuitori.

Hramul istoric al Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” adună mii de credincioși, an de an, ierarhul locului este prezent de fiecare dată la această sărbătoare spre bucuria obștii monahale și a pelerinilor veniți de pe Valea Izei și a Vișeului în număr impresionant de mare”, arată Episcopia Maramureșului și Sătmarului.

FOTO Manastirea Dragomiresti/facebook

Dragoș HOJDA

Distribuie articolul
Adaugă un comentariu