Ștefan Dărăbuș: Politică și ONG-uri. Paradoxuri, lecții și concluzii

Reclame home 1
Reclame home 1
Reclame home 1

Locul copiilor e lângă părinții lor, iar a-i rupe de siguranța și dragostea părintească e o formă de abuz. Trauma, alienarea și ulterior consecințele dezastruoase asupra dezvoltării copiilor separați de părinții lor sunt, pe cât de greu de imaginat, pe atât de facil de însumat în cifre, prin ajutoare sociale, alocații, beneficii, prestații și alte forme de asigurare a subzistenței pentru cei deveniți adulți cronologic, dar blocați, cognitiv, într-o alienare și dezadaptare specifice celor marginalizați și excluși social. Culegem ce semănăm. Lucrăm din greu pe studii, cercetări, analize, auditări, statistici cantitative, calitative, diagonale, generaționale, dovezi academice, pragmatice, calcule, indicatori, criterii și parametri – toate menite să ne explice că familia înseamnă copiii împreună cu părinții lor. În ciuda acestui adevăr general valabil, pe cât de simplu de înțeles pare că locul unui copil e în familia sa, pe atât de dificil e de pus în practică.

Opt lecții scurte, după 25 de ani, și sute de mii de copii și familii cu care am lucrat:

1. Legea pentru Prevenirea Separării Familiale pare la fel de binevenită ca aerul. Totuși, oamenii politici și decidenții care să o susțină sunt ca acul în carul cu fân: aproape de negăsit. Așadar, ”e esențială, dar nu există”. Persistăm, însă, într-o inerție de sistem, care finanțează și acceptă forme de ”protecție specială”, prin care cei mai săraci dintre copii sunt despărțiți, de regulă definitiv, de cei mai săraci dintre părinți, pentru că aceasta e varianta mai simplă din punct de vedere administrativ și al fluxurilor financiare. Interesul superior al copilului e o poezie care sună bine, însă rămâne, de prea multe ori, un refren frumos. Abordării centrate pe copil ”îi ia fața” abordarea centrată pe sisteme.

2. Nici un copil nu ar trebui să treacă prin trauma instituționalizării. Totuși, la nivel de sistem, tolerăm ceva atât de abominabil ca instituționalizarea copilului, din motive administrative, legislative, sau financiare: e mai ieftin așa, sau invers, ”e prea scump” să creștem chiar toți copiii în medii familiale. Așa că, asta e, dacă unii dintre ei trebuie să sufere, atunci să sufere: E suferința lor, nu a noastră.

3. Atunci când îi adresezi unui politician următoare întrebare: ”Ți-ai putea imagina propriul copil trăind într-o instituție, departe de tine?” 9 din 10 se blochează: li se citește oroarea pe față. Cu alte cuvinte, ceea ce e perfect tolerabil pentru copilul altuia, e absolut inimaginabil pentru propriul copil.

4. Diferența dintre lege și implementarea acesteia e deseori echivalentul distanței de la cer la pământ. Pe hârtie, stăm bine: avem protocoale, declarații ale drepturilor copilului, convenții pentru respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. În realitate, stăm rău, chiar foarte rău: avem o continuă austeritate financiară, resurse mult prea reduse, condiționalități limitative și aproape imposibil de depășit, criză de resurse umane. Poate, e o criză de umanitate și o boală a nepăsării. Drepturile fundamentale la familie, educație, servicii de sănătate, sau la un acoperiș deasupra capului – sunt cuvinte goale, care rămân doar pe hârtie.

5. Organizațiile neguvernamentale sunt lipsite de putere. Decizional, rolul lor e prea puțin relevant. În mod paradoxal, singurul fir roșu, unica formă de continuitate între șiruri nesfârșite de miniștri, secretari de stat, directori generali, președinți de agenții – sunt oamenii din ONG-uri. Adevărata expertiză e la ei.

6. ONG-urile sunt ca un disc stricat. Entuziaste, mereu încrezătoare, dar repetând aceleași lucruri, aceleași valori, susținând aceleași principii filtrate prin experiența unor zeci de ani, în fața unor fețe periodic schimbate, a unor oameni politici mereu noi, care au prea puțin timp ”la butoane”, ca să facă lucruri cu adevărat sustenabile.

7. Politizarea excesivă, atotprezentă, duce la o discontinuitate cronică de resurse umane: miniștri se succed cu repeziciune, de cele mai multe ori cu mandate scurte, secretarii de stat la fel, directorii de agenții guvernamentale, regionale sau locale asemenea, în funcție de ”cine e la putere”. Consecințele sunt grave: lipsa transferului de expertiză, eternele începuturi și perpetua absență a implementării, inițiative rămase la stadiul angajamentelor de bună-credință. Din toate acestea, cel mai mult suferă cei mai săraci copii și cele mai vulnerabile familii. Încrâncenarea, extremismul comportamental în politică devin prioritare, în detrimentul rațiunii.

8. Acei politicieni și decidenți din administrație care se hotărăsc să aibă capacitate de ascultare pentru oameni din organizații neguvernamentale fac istorie pentru țara lor. Din păcate, ca în povestea cu struțul, le e foarte greu să-și scoată capul din nisipul orgoliului, al mândriei, al lingușelilor sau pur și simplu al muncii de uzură, de zi cu zi și deseori refuză să lucreze în echipă. Dar și cei care lucrează în echipă – mută munții din loc. Schimbările și transformările de sistem aici se petrec.

Concluzii:

1. Ne lipsește transferul de perspectivă: ne e tot mai greu să ne punem în pielea altuia, să fim empatici. Ajungem să tolerăm, tacit, abuzuri.

2. Cu cât ajungem într-o funcție politică mai înaltă, cu atât mai mult ne rupem de realitate, devenim tot mai desprins și detașați de greutățile și traumele celor din jur.

3. Curajul apare foarte rar. Curajul oamenilor politici, care să ia decizii ferme, istorice, sau de bun simț: cum ar fi, să nu lași să moară oameni de frig, sau de foame, sau să faci orice e posibil ca să ții copiii în familiile lor.

4. Imboldul de a crea legi pentru oameni face diferența. Oamenii politici chiar pot face multe, cu grijă față de aproape și cu smerenie. Pe cât e de greu să-și păstreze aceste valori, pe atât e de important să o facă.

De prea multe ori, inițiativele și propunerile celor din ONG-uri sunt prea dificil de pus în practică: par să necesite un efort colosal. Am întâlnit și decidenți politici care realizează că blocajele instituționale seamănă cu blocajele mentale. Ceea ce pare extrem de greu la prima vedere, devine ușor, dacă lucrezi în echipă. Salvezi vieți, civilizezi națiuni. Și aduci respect față de oameni.

stefandarabus.ro

Print Friendly, PDF & Email
Reclame home 3
Reclame home 3

Related posts

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reclame home 2
Reclame home 2
Reclame home 2